Evident, Dragnea a fost ales preşedinte al PSD cu o majoritate covârşitoare de voturi, aproape de 100%, ceea ce aminteşte de alegerile din vremea comunismului, când exista un singur partid, PCR. Ca şi cele de acum de la PSD, şi atunci alegerile se desfăşurau de formă, ca un fel de legitimitate pe care PCR şi dictatura ceauşistă o doreau din partea poporului.
Asta a vrut şi Dragnea: o legitimitate de faţadă, care să justifice prezenţa unui condamnat în fruntea celui mai mare partid din România. Şi, de ce nu, o formă de presiune asupra judecătorilor din a doua instanţă, pe ideea „dacă m-au votat peste 500.000 de oameni să le fiu lider, doar nu îndrăzniţi voi acum să mă condamnaţi definitiv şi să fiţi contra voinţei a jumătate de milion de oameni".
La Brăila, după cum arătau datele din seara zilei de duminică, din aproape 8.000 de pesedişti care au votat, doar vreo două sute şi ceva au avut curajul să voteze împotriva lui Dragnea şi doar vreo 60 să-şi anuleze votul. Adică, în total, mai puţin de 4% din numărul celor prezenţi la cabinele de vot ale PSD au îndrăznit să se opună alegerii condamnatului Dragnea în fruntea PSD. Doar vreo 300 de pesedişti brăileni au considerat că nu este normal ca Liviu Dragnea să ocupe cea mai înaltă funcţie din partid. Celorlalţi peste 7.500 li s-a părut firesc ca un condamnat care candidează de unul singur să le fie şef pe linie politică pentru nişte ani buni de acum încolo, situaţie acceptată, susţinută şi certificată de aproape toţi pesediştii din ţară.
Cum spuneam, Dragnea se consideră acum legitim să ocupe preşedinţia PSD, să facă şi să desfacă guverne, să nominalizeze premieri, să verifice activitatea miniştrilor, să controleze actul legislativ şi să controleze absolut tot ce mişcă în partid. Iar din acest punct de vedere, trebuie s-o spun, Dragnea este mult mai periculos decât Ponta.
