- I-am dat babei Safta să-i ducă la gârlă, că tot se ducea cu ai ei.
- Cummm! La gârlă? Să-i ucizi?!
- Da ce să le fac, maică, să le dau drumu pe uliţă, să moară în chinuri?
- Nu pot să cred că ai făcut asta, i-ai omorât! Nu mai eşti bunica mea!
Au trecut vreo 40 de ani de la această întâmplare, dar îmi amintesc şi acum cât de tristă am fost toată ziua aceea. Îmi era pur şi simplu imposibil să înţeleg cum bunica, cea mai bună bunică din lume, care-şi lua pâinea de la gură să omenească drumeţii, care suferea cumplit de fiecare dată când boala dădea târcoale cuiva drag, fie că eram eu, bunicul sau orice orătanie de prin curte, bunica, femeia aceea care-L respecta şi-L adora în egală măsură pe Dumnezeu, bunica, cea care nu aşeza masa pentru noi până când fiecare animal din ogradă nu era hrănit, adăpat şi aşezat în culcuş, putea să omoare nişte căţei nevinovaţi. Căţei pe care, până cu o zi în urmă îi îngrijise ca pe ochii din cap. Acum, din toţi cinci câţi fătase Englezoaica, mai rămăsese doar unul. Cel mai frumos şi mai puternic, Holtei.
Am stat bosumflată câteva zile, bunica m-a lăsat în apele mele, îşi îndrepta toată atenţia asupra căţelului, de care, spunea ea, trebuie să ne "grijim" acum mai mult ca oricând, ca să nu ducă lipsa şi dorul fraţilor. Apoi, după ce supărarea mi-a trecut, m-a luat deoparte şi mi-a explicat pe îndelete de ce a trebuit să procedeze aşa şi că, de fapt, orice ţăran înţelept aşa face. Nu din răutate, nu că n-ar iubi animalele, ci pur şi simplu pentru că aşa trebuie. Altfel, s-ar umple satul de câini (sau pisici) şi ce să le faci? Să-i laşi să umble jegăriţi, nehrăniţi şi neiubiţi?! Să nu-ţi iubeşti sau să-ţi consideri o povară animalul din bătătură e un păcat mai mare ca moartea, spunea bunica.
Nu ştiu cât am înţeles atunci din cuvintele ei, însă întâmplarea a făcut ca într-o altă zi, pe când mă jucam în câmp cu copiii, să apară de nicăieri Didi, nebunul satului, chinuind un câine. Era un câine al nimănui - pe atunci nu se ştia de maidanezi sau comunitari - slab, numai piele şi os, speriat în ultimul hal, cu o ureche ruptă. "L-a hăituit mistreţul!", urla Didi, "Da l-am scăpat io!". "Ia uitaţi, un câine înviat de la gârlă!", "Didi, omoară-l!", strigau copiii.
Didi, care umbla brambura cât era ziua de lungă, îl găsise printre vii. Improvizase un jujău, îl legase cu o sârmă de gât şi acum trăgea de el ca de un sac. Câinele se opintea, schelălăia de ţi se rupea sufletul şi se împotrivea cu înverşunare târâielii. Dar Didi n-avea nicio treabă, râdea. La un moment dat, a început să-l rotească prin aer, ca la circ, iar bietul câine îşi muşca limba de durere. Am chemat-o repede pe bunica. Cu greu a scos bietul căţel din mâinile nebunului. L-a luat într-un preş, l-a adus acasă, i-a oblojit rănile şi l-a îngrijit mai ceva ca pe-un copil. În două săptămâni l-a pus pe picioare. Am întrebat-o cum de are acum loc şi pentru el, iar răspunsul a fost: "E un suflet oropsit, pe care mi l-a scos în cale Dumnezeu!".
Şi acum, după atâţia ani, de câte ori simt nevoia să văd cu ochii minţii o imagine plină de tandreţe, mi-o amintesc pe bunica, aşezată în prispă, pe scăunel, înşirând frunze de tutun pe o aţă, şi pe Jujău, căci aşa i-a rămas numele, stând cuminte lângă ea, ascultând vrute şi nevrute, poveşti depănate în şoaptă, de o femeie pentru care, la un moment dat, singurătatea devenise cel mai mare duşman, iar un câine salvat de la moarte cel mai fidel prieten şi confesor.
Femei ca bunica, pe care, în ciuda resentimentelor din acea zi nu am încetat să o iubesc, nu ştiu câte mai sunt, dar, iată, dealde Didi, mai mult sau mai puţin atinşi de boală, există. Şi cred că-i un păcat mai mare decât moartea să lăsăm câinii la cheremul lor.
Acum avem la dispoziţie mijloace de control a înmulţirii animalelor, avem zeci de organizaţii care, în numele iubirii pentru ele, au atras şi atrag miliarde de la buget. Avem legislaţie, avem posibilităţi, avem militanţi pro şi contra. Şi, totuşi, străzile sunt pline de câini ai nimănui, care se chinuie să supravieţuiască într-un mediu ostil, unde sunt obligaţi să reacţioneze după instinct, provocând deseori traume, ba chiar tragedii. Păcat! Pentru ei, câinii, pentru noi, oamenii.
Probabil nici bunica n-ar şti să-mi spună acum unde-i păcatul mai mare.
