Din punctul meu de vedere, cu tot respectul şi consideraţia pentru profesorii care fac performanţă, dascăl bun nu este doar cel care reuşeşte să dea olimpici. Un oarecare, despre care n-a auzit nimeni niciodată, dar care într-un an a reuşit să scoată dintr-un mediu infect 3, 5, 10 amărâţi pe care i-a adus zi de zi la şcoală, i-a învăţat să scrie şi să socotească, să se spele, să spună "mulţumesc", iar în 8 ani de gimnaziu să le formeze o bază educaţională care să-i ajute în alegerea unei profesii, munceşte cel puţin la fel de mult şi este cel puţin la fel de important pentru societate. Da, şi el este un dascăl bun, chiar dacă nu are un perete plin cu diplome. Un profesor dintr-o şcoală de fiţe (asta însemnând meditaţii în particular cu carul) care reuşeşte să obţină două, trei, cinci medii de 10 la un examen naţional, nu e neapărat mai bun decât unul de la ţară, care reuşeşte dintr-o generaţie să "aducă" 3, 5, 10 elevi la liceu, chit că mediile de admitere nu sunt maxime. Şi el este un dascăl bun. Şi, deşi nu este citat prin ziare, ceea ce reuşeşte să facă în satul acela uitat de lume, tot "performanţă" se numeşte.
Munca fiecărui profesor se poate cuantifica, să fie clar! Sunt suficiente pârghii care să asigure asta. De aceea susţin cu toată convingerea că propunerea ministrului Educaţiei, Adrian Curaj, respectiv impunerea unor criterii de performanţă, de realizarea cărora să depindă şi salariul - criterii care să cuprindă toate tipurile de activităţi şcolare, de la desfăşurarea orei, organizarea de acţiuni extraşcolare, pregătirea profesională, atragerea de fonduri prin proiecte, rezultatele elevilor la examenele naţionale, diminuarea abandonului şcolar, participarea la comisii - mi se pare nu doar corectă, ci şi de bun simţ. Practic, dascălii buni făceau toate lucrurile acestea şi până acum, doar că fără retribuţie. Un ban în plus i-ar stimula. Celorlalţi, adică dascălilor doar cu numele, care s-au tot fofilat până acum, evident criteriile acestea li se par aberante şi, susţinuţi de sindicate, deja le împroaşcă cu noroi.
Categoric, sistemului de învăţământ îi lipsesc multe, dar, în afară de finanţare, cel mai acut îi lipseşte o scară a valorilor care să aşeze fiecare profesor, fiecare copil la locul meritat şi cuvenit. De aceea, criteriile acestea mi se par un prim pas spre normalizare, mai ales că fiecare profesor poate să le aleagă pe cele care îl avantajează şi pe care ştie că le poate îndeplini. Nu trebuie să se dea buluc la toate! Căci, e absurd la urma urmei ca de azi înainte toţi profesorii să vrea doctorat! Dar la fel de absurd e, profesor fiind, să rămâi până la pensie numai cu definitivatul, dar să tuni şi să fulgeri cu fiecare ocazie că ai salariul mai mic decât colegul care a muncit să obţină toate gradele profesionale. Sau să dormi la clasă 4 ani, iar la evaluare sau bac să te dai de ceasul morţii că nu ţi-a intrat niciun copil la liceu sau au picat pe capete că, deh!, părinţii lor n-au bani de meditaţii. Iar directorul, inspectorul, să te mângâie pe creştet şi... atât.
Sunt multe nemulţumiri care macină din interior corpul profesoral. Sunt multe inechităţi pe care profesorii le ştiu, iar copiii şi părinţii le resimt. Doar sindicatele le ascund sub preş, opunându-se la tot ce înseamnă reformă. Aşa fac şi acum, aşa au făcut şi când a fost vorba de curriculă, de schimbarea legislaţiei privind titularizarea, de restrângeri de activitate, de desfiinţarea sau transformarea unor şcoli care, prin ofertă şi calitate, pur şi simplu nu mai sunt solicitate de elevi. Pentru liderii de sindicat, doar numărul de membri de la care să mulgă cotizaţiile a contat, numărul de membri cu care să se impună la falsele negocieri cu guvernanţii, în care nici până acum nu m-am dumirit ai cui partizani sunt - cel mai sigur ai propriilor interese, căci ai dascălilor buni şi ai şcolii moderne, în niciun caz.
Căci, nişte dascăli buni, bine remuneraţi, categoric n-ar mai asculta pasivi veşnica vrăjeală a liderilor şi s-ar răzvrăti. Şi împotriva modului de organizare a concursurilor de ocupare a posturilor sau de titularizare, şi împotriva şpăgilor (nu mă refer la cadourile oferite de elevi), şi împotriva programului şi programelor, a manualelor făcute pe genunchi şi a balastului pe care zi de zi copiii noştri sunt obligaţi să-l înghită fără niciun rost. Niciun rost în afară de acela de a nu fi ejectaţi din sistem dascălii doar cu numele.
