Când moare un Actor e ca şi când s-ar prăbuşi un înger ce ar trage după el, în nefiinţă, vieţile celor de care, până atunci, s-a îngrijit. Da, când moare un Actor, lumea nu pierde doar un om, nu pierde doar un suflet, ci un lanţ întreg de vieţi, o serie întreagă de roluri pe care Actorul le-a jucat, pe care şi le-a însuşit, pe care le-a trăit. O mulţime de roluri cu care s-a confundat, cu care s-a înlocuit. Pentru care s-a abandonat.
Când moare un Actor, te-ai aştepta ca piesa să se încheie, cortina să cadă, apoi să auzi ropote de aplauze şi, când scena se luminează din nou, să vezi Actorul ridicându-se şi aplecându-se, magic, în faţa ta... Doar că a venit vremea să te înclini tu în faţa lui. Şi să-i mulţumeşti pentru orele în care te-a ajutat să uiţi de problemele tale, deschizându-ţi porţile către alte lumi. Către lumile acelea în care Actorul a crezut atât de mult încât le-a făcut să fie reale. Fiindcă mai mult decât orice, puterea unui Actor, puterea unui artist adevărat este aceea de a te convinge că trăieşti în lumea lui. Alta decât cea care te stoarce de energie în fiecare zi.
Când moare un Actor, universul nostru nu se opreşte în loc. Însă zeci de alte universuri se sting, iar porţile prin care ai păşit în ele se închid. Când moare un Actor e mai trist decât atunci când moare un scriitor, e mai trist decât atunci când moare un pictor ori un mare muzician. Nu păstrezi niciun rând scris, niciun tablou, niciun CD. Îţi rămân doar amintirile, ca nişte frunze uscate, zdrenţuite, înghesuite, dar încă pline de culoare.
Grăbit, zilele trecute, un Actor a murit. Cortina a căzut, iar Actorul a rămas nemişcat, în spatele ei. Rămas bun, Cornel Cimpoae! Rămas bun, Actorule!
