Aşa cum discrepanţele sociale se adâncesc tot mai mult, la fel şi pe scena politică diferenţele între actori sunt din ce în ce mai mari. Exemplul confruntării dintre cei 256 (foşti 322) contra 1 duce toată mizeria acumulată în ultimii 22 de ani dincolo de orice închipuire.
Evoluţia parlamentarilor este binecunoscută, iar partea rea este că aceştia se vor înmulţi după alegerile de la toamnă, în loc să se împuţineze, aşa cum au cerut românii la referendumul din 2009. Explicaţia creşterii efectivului - şi, implicit, a deja imenselor cheltuieli din banii publici săvârşite de Legislativ în folosul propriu - este că liderii partidelor aflate la putere au datorii de plătit. Cum să fi reuşit altfel să-şi încropească o majoritate care să le voteze orbeşte, la comandă, orice proiect de lege, indiferent cât de prost argumentat ar fi acesta? Ar trebui ca plata celor care cu emfază se descriu drept aleşi ai poporului să se facă în acord cu munca prestată şi cu efectele acesteia: la legi bune - indemnizaţii întregi; la legi proaste (întoarse în procesul de dezbatere parlamentară) - indemnizaţii tăiate. Sistemul actual, în care gunoiul e ascuns sub preş cu expresia "lasă că poporul va sancţiona la alegeri", este complet iresponsabil şi neproductiv şi ajută doar la creşterea averilor parlamentarilor.
Dar, pentru a plagia puţin vorba lui Ponta, în ţara asta românii - şi nu străinii - votează. Există totuşi un loc unde străinii votează umăr la umăr cu românii, iar asta are uneori efect şi asupra ţării noastre: la Bruxelles. Sigur, nu e în România, dar, la fel ca în Parlamentul de la Bucureşti, şi în legislativul comunitar există diferenţe colosale între cei trimişi acolo. Remarca au făcut-o, din nou, liderii USL, care se plâng încontinuu de câteva zile (mai exact, de la declanşarea loviturii de stat) că Monica Macovei ar fi făcut praf imaginea României. Este, probabil, cea mai mare laudă pentru europarlamentarul PDL, cu atât mai mare cu cât vine din partea lui Ponta, a lui Antonescu şi a altor lideri USL. Aşadar, un singur europarlamentar român se face auzit la Bruxelles, iar alţi 16 - ai PSD şi PNL - nici nu sunt băgaţi în seamă. Cu alte cuvinte, în cei trei ani care au trecut de la alegerile pentru Parlamentul European, aceştia din urmă nu s-au priceput (sau poate nici nu s-au sinchisit) să facă puţin lobby pentru România, să menţină deschise nişte canale de comunicare cu media europeană, cu lideri politici şi de opinie din măcar o parte dintre ţările UE. La salariile de şapte ori mai mari faţă de cele ale parlamentarilor de la Bucureşti (7.000 faţă de aproximativ 1.000 de euro/lună), eurodeputaţii ar fi trebuit să se bată de şapte ori mai vitejeşte pentru România decât colegii lor din ţară. Din păcate, cei mai mulţi se cred în vacanţă - evident, plătită tot de românii care îşi văd de treabă. Iar faptul că un singur europarlamentar este unanim recunoscut că îşi îndeplineşte menirea pentru care a fost trimis la Bruxelles denotă că referendumul din 29 iulie ar fi fost mai potrivit pentru chemarea celorlalţi acasă (chiar cu riscul ca USL să ignore şi acest rezultat).
