Cifrele seci din statistici oripilează, situaţia de fapt din teren îngrozeşte. Vestul Sălbatic s-a oploşit în satele brăilene, făcând din legea celui mai tare regula de căpătâi a supravieţuirii. Ce-i drept, răfuielile nu se tranşează cu pistoale scoase fulgerător din teaca de la brâu, dar asta ţine doar de conjuctură. Dacă ar avea posibilitatea, probabil că ţăranii cu scandalul în sânge şi-ar lua la ţintă
duşmanii cu arme de foc. Însă, deocamdată, trebuie să se mulţumească doar cu furci, topoare, cuţite, pari smulşi din gard, cataroaie şi, bineînţeles, pumnii din dotare. Din păcate, ceea ce scriu aici e poate puţin exagerat, dar nicidecum o fabulaţie. În mediul rural brăilean, bătăile, furturile din gospodării sau de pe câmp, agresiunile sexuale, au crescut în progresie geometrică în ultimii ani. Sunt date ce reies din buletinele de presă ale Poliţiei, iar într-un număr recent al ziarului nostru a fost publicată o amplă analiză pe această temă. Omorurile fac şi ele parte tot mai des din cotidianul de la sate.
Dacă până nu demult aflam de la marii gânditori ai neamului că “veşnicia s-a născut la sat”, vremurile de acum lasă să se înţeleagă că satul cel idilic din poveştile înaintaşilor, cu oameni harnici, cuminţi şi cu frica lui Dumnezeu, e în drum spre cele veşnice. În loc, se ridică implacabil satul contemporan, unde cei puţini care încă mai încearcă să trăiască din muncă cinstită stau permanent cu frica de a nu le fi furate recoltele de pe câmp şi fiarele din ogradă sau să nu le fie violate fiicele ori bunicile de cine ştie ce descreieraţi.
De ce s-a ajuns aici? Cea mai simplă explicaţie ar fi că legile-s proaste şi că nici măcar aşa proaste cum sunt nu sunt aplicate de oamenii legii, adică de poliţişti, jandarmi şi alţi funcţionari aflaţi în slujba statului. Oricât ar fi de plauzibilă, explicaţia aceasta nu este, însă, suficientă!
Pe lângă legile făcute parcă pentru a lucra în favoarea infractorilor, pe lângă poliţiştii corupţi, incompetenţi ori poate doar prea timoraţi şi prea puţini pentru a-şi face treaba, mai e ceva acolo, o pată neagră ce întunecă fibra interioară a ceea ce am ajuns să fim noi, cei de acum şi în special noi cei de aici, pentru că în alte zone din ţară parcă lucrurile nu stau atât de prost. E o pată neagră mai mică sau mai mare, după firea fiecăruia, care îndeamnă de la rău la mai rău, de la nesimţirea de a arunca gunoaie pe jos şi a sparge seminţe în public, până la tentaţia irezistibilă de a pune mâna pe ce nu-i al tău şi, mai departe, până la dezumanizarea care să te face să îl loveşti pe cel mai slab decât tine sau - răul suprem - să iei o viaţă oferită de Dumnezeu altcuiva.
Tentaţia urâtului se insinuează tot mai hulpav în tot şi în toate. Nici oraşul nu e prea departe. Zilele trecute, mergând pe stradă, am auzit din spate două voci feminine ce conversau pe o temă oarecare. O făceau atât de zgomotos şi de vulgar încât mi le imaginam pe cele două cuvântătoare ca fiind la fel de nespălate ca vorbele care le ieşeau din gură. “Fă!”, “Dă-te, fă, dracului să te ia!”, “Să mă c_c pe tine!”... La un semafor, m-am oprit, iar cele două specimene s-au oprit şi ele, aşteptând să se facă verde. Am fost frapat să observ că nu erau nici nespălate şi nici rătăcite prin oraş din cine ştie ce fund de cătun. Dimpotrivă, vedeam două adolescente la vreo 16 - 17 ani, frumuşele, bine îngrijite, ca din familii peste medie. Forme fără fond cotropite de tentaţia urâtului, aşa cum veşnicia satului brăilean a îngenunchiat în faţa răului din vremurile moderne...
