Ce ne-a învăţat experienţa comunistă? Că falimentul, ţinut ascuns cu grijă, ţine ani întregi. Mai mult, când falimentul însuşi nu se mai suportă pe sine, vinovăţia întreagă este transferată în cârca unei persoane, care se nimereşte, care a fost insuficient de abilă de a se distanţa de momentul exploziei. Dar despre ideile care au condus la faliment, nimic! S-ar părea că nu suntem atenţi nici la ce spun guvernanţii, nici la ce fac. Cele mai frumoase şi gingaşe idei vin peste noi ca apele repezi de primăvară: libertate, egalitate, demnitate, dreptul la, dreptul la, dreptul la... Dar drepturile astea, scoase din hârtii şi transpuse în realitate, cam costă. Cât? Mult. Şi cine plăteşte? Gândirea firească spune că trebuie să plătească cel care consumă. Gândirea socialistă nu spune cine trebuie să plătească, dar are în vedere generaţiile care vor urma, într-o sărbătoare a adagiului "După noi, potopul". Dar uite c-am trăit s-o vedem şi pe asta: tinerele generaţii s-au născut, au crescut, dar au o mică observaţie de făcut: nu au niciun chef să plătească pentru nimeni. Blocaj! Am rămas fără banii altora.
Europa e devastată de acest mare carnaval al social-democraţiei. Această "religie" în straie noi a aruncat cu bani pe unde a apucat şi a avut interes interzicând două întrebări de bun simţ: cât s-a produs?; cine a produs? America, de asemenea, prin Obama, a reinventat deficitul ducându-l pe culmi nebănuite. Şi ştiţi pentru ce toate astea? Pentru - n-o să vă vină să credeţi! - "binele general"! Păi cum poate să nu iasă o asemenea mare şi generoasă idee care stabileşte că toţi, absolut toţi, suntem inteligenţi, drepţi, integri, inventivi, muncitori, buni? E inadmisibil să nu fie aşa, spun despoţii, dictatorii şi faraonii ideologici ai unei asemenea aberante şi mincinoase doctrine. Pentru că realitatea ne arată că lucrurile nu stau chiar aşa.
Nu mai rămâne decât negarea cu vehemenţă a dezastrului. Aşteptăm bani europeni, dom'le! Ei, s-ar putea să nu mai vină, şi ei au nevoie. Mai departe? Păi se mai găseşte câte un vinovat. Dar realitatea, negată cu metodă, a început să ia chipuri imprevizibile.
Pe final, o întrebare: cărui om, aflat în toate facultăţile mintale, i-a trecut prin cap să împrumute o sumă mare de bani, s-o dea gata pe savuroase plăceri şi apoi să convingă banca să ceară restituirea creditului de la copiii lui? Dar statele au făcut asta, iar acum nu mai ştiu cum să-şi convingă "copiii" să plătească.
