Nu originea acestora este adevărata problemă, nu religia lor, nu lipsa de coeziune şi de viziune a liderilor europeni ori costurile financiare ale susţinerii unor milioane de imigranţi reprezintă cauzele acestei adevărate crize, ci ceea ce va genera aceasta în viitor.
Este de înţeles disperarea unor oameni care fug din cauza războaielor, care caută pacea, care caută să-şi salveze, în primul rând, viaţa lor şi a familiilor lor. N-am vrea să fim în situaţia lor - e de-a dreptul dramatic ce se întâmplă prin Siria, Irak, Afganistan, Libia şi alte state din zonă, răvăşite de război, de haos, de violenţe inimaginabile, de teroarea instituită de gruparea Statul Islamic în rândul celor cu o ideologie diferită de a sa.
Refugiaţii "clasici" se opresc însă în prima ţară în care nu este război, în tabere speciale, aşteptând să treacă urgia şi să se întoarcă acasă - în această situaţie fiind milioane de sirieni din taberele de la graniţele Turciei, Libiei, Egiptului sau Iordaniei, de exemplu. Refugiaţii care au luat însă cu asalt Europa au alte planuri: ei vor să ajungă în cele mai dezvoltate state din Vest, unde să se mute, să primească locuinţe, ajutoare, să-şi aducă familiile şi să rămână acolo - ceea ce înseamnă, de fapt, migraţie în cel mai pur sens al cuvântului. Dacă vor reuşi apoi să se integreze, să-şi găsească de muncă şi să se adapteze unei culturi total opuse celei din care provin este aproape imposibil de anticipat. Sigur, foarte mulţi dintre ei sunt mânaţi de cele mai bune intenţii. Puţini însă dintre milioanele de musulmani aflaţi deja în Europa, chiar şi de zeci de ani, au reuşit să se integreze cu adevărat. Comunităţile lor sunt în general separate, iar adaptarea la cultura occidentală este extrem de redusă, mii dintre ei ajungând chiar să se înroleze în rândul grupării Statul Islamic şi plecând de bună voie la război în Siria - ţara din care provin cei mai mulţi dintre refugiaţii intraţi acum în Europa.
Desigur, teoriile conspiraţiei circulă acum în voie în lumea virtuală, cele mai multe vorbind despre o invazie a islamiştilor ori chiar despre cucerirea (deocamdată) paşnică a Europei de către Statul Islamic. Teorii alimentate de numărul curios de mare de bărbaţi tineri comparativ cu cel al femeilor şi copiilor - deşi tocmai femeile şi copiii ar fi trebuit să fie primii salvaţi din calea războiului - foarte bine îmbrăcaţi, foarte hotărâţi, organizaţi şi virulenţi în acţiunea lor de a ajunge în inima Europei. Cei mai mulţi fără acte şi care refuză să-şi dezvăluie identitatea.
Iar europenii s-au divizat deja în două tabere - una socială, aflată de partea refugiaţilor, alta conservatoare, care se opune total primirii acestora. La nivelul autorităţilor, este cert că UE nu ştie cum să gestioneze problema: acţionează timid, haotic, fără un plan clar. O Europă profund ipocrită, de fapt, preocupată mai degrabă de imigranţii intracomunitari (polonezi, români, bulgari), care au toate drepturile să se mute şi să muncească în oricare stat al UE doresc, dar marginalizaţi ani la rând, decât de valurile de străini extracomunitari, cu valori, concepte şi religii diferite, acceptaţi fără crâcnire în numele drepturilor omului. Iar aceştia speculează din plin slăbiciunile Europei la acest capitol.
Situaţia va genera, însă, în viitorul deloc îndepărtat, acea reacţie despre care vorbeam mai sus şi pe care puţini dintre responsablii europeni vor să o conştientizeze: retoricile populiste, extremiste, naţionaliste şi radical creştine, deja prezente pe reţelele sociale, se vor înmulţi în timp şi vor prinde tot mai mult la o populaţie conservatoare, sătulă să suporte tot mai mulţi imigranţi - integraţi sau nu, dar străini faţă de obiceiurile localnicilor - şi care nu va accepta ideea că, mai devreme sau mai târziu, ar putea deveni minoritară în propria ţară. Cu siguranţă, partidele de extremă dreapta vor deveni tot mai virulente, vor recruta tot mai mulţi adepţi şi vor ajunge să fie votate de tot mai mulţi europeni - fenomen care a început deja cu mult înainte de actuala criză a imigranţilor. Nu va mai fi mult până când un asemenea partid va ajunge, democratic, la putere. Iar de la acel moment încolo nimic nu va mai fi ce-a fost. Nu este greu de imaginat ce va urma, rămâne de văzut doar când.
