De fapt, suntem o ţară de doctori în orice. Ţara lui dr. Papură-Vodă.
Nu există instituţie bugetară care să nu aibă unul sau doi, aşa, pentru asezonare. De ce? Răspunsul este unul foarte simplu. Toţi primeau în plus 15% din salariu pentru titlul de doctor. Aşa prevedea legea, oamenii făceau orice pentru a obţine titlul, iar sistemul monstruos s-a dezvoltat precum celulele cancerigene. În ceea ce priveşte politicienii, aici lucrurile se schimbă. Pentru ei nu este numai un avantaj financiar, ci un accesoriu "must have", agăţat la reverul costumului Armani sau de poşeta Vuitton. De care, la o adică, dacă au fost prinşi că au plagiat, se pot dispensa uşor, că doar n-au muncit pentru el!
Aşa se face că, în timp, a fi doctor a ajuns să nu mai reprezinte mare lucru. Şi eu sunt doctorand şi de cele mai multe ori chiar evit să fac acest lucru cunoscut. Atâtea persoane îndoielnice au acest titlu, încât mi-e jenă să spun că fac parte din aceeaşi categorie. Şi nu sunt singura. Sunt multe persoane onorabile care au aceeaşi atitudine, deşi pentru titlul respectiv au muncit foarte mult.
Acum se analizează pe toate feţele cum s-a ajuns în situaţia ca o universitate de stat să dea un titlu de doctor pentru o lucrare plagiată. Dar e simplu, aşa era cutuma. La cei care au legături cu mediul politic nu se mai întreabă nimic. Se dă şi gata.
Problema cu doctoratul este o bubă veche. În zeci de ani s-a creat un sistem în care nu intri decât dacă îţi deschide cineva uşa. Acest lucru se întâmplă indiferent cât de bun sau de prost proiect de cercetare ai. După ce reuşeşti să pătrunzi, totul e relativ simplu. Dacă eşti un om "ocupat", aşa cum sunt în general politicienii, plăteşti câteva mii de euro, pui pe altcineva să scrie lucrarea şi în trei ani eşti doctor. Dacă nu ai miile de euro, munceşti pe rupte trei, patru ani şi îţi duci la final proiectul de cercetare în urma căruia rezultă o teză de doctorat. Adică, trebuie să ai o întrebare esenţială, pe care nu şi-a mai pus-o nimeni, la care să încerci să dai un răspuns. La câţi doctori avem în România, universităţile noastre ar fi trebuit să se afle undeva în frunte, între primele zece, însă noi nu suntem nici în primele 500. De ce? Pentru că tezele de doctorat, multe dintre ele, nu dau un răspuns la o întrebare nepusă, ci iau aceleaşi probleme şi le rediscută, se copiază la greu din cărţi şi apoi e gata teza. Că nu a adus nimic nou, nici nu mai contează. Uite aşa avem puzderie de doctori şi când te uiţi la ei te întrebi cum e posibil ca personajul cu pricina să aibă un asemenea titlu?
În ceea ce priveşte teza de doctorat a lui Victor Ponta, acuzaţia de plagiat pierde, totuşi, din vedere elementul esenţial: ce a adus nou lucrarea respectivă? Ce anume l-a determinat pe Victor Ponta să-şi aleagă această temă pentru lucrare şi ce a cercetat? Că din ce am citit pe internet din teza sa am văzut doar istoric şi analize de legi care au mai fost făcute înainte şi de alţii. De aici şi acuzaţia de plagiat, că parafrazarea s-a făcut prost. Atunci ce a cercetat Victor Ponta? Nu mare lucru. Dar era de bon ton să aibă un titlu şi atunci i-a fost dat pentru că nu e bine să te pui contra politicienilor. Aşa e cutuma în Ţara lui dr. Papură-Vodă.
