Prin două mii şi ceva au contractat un credit ipotecar pentru achiziţia unei locuinţe, apoi, după ceva timp, pentru că veniturile le permiteau, încă unul, de nevoi personale, pentru amenajarea ei. Clienţi corecţi, ani de zile şi-au achitat ratele, dar... a venit criza şi, odată cu ea, diminuările masive de salarii. Au mers la bancă, au prezentat documente justificative şi, conform ordonanţei nu ştiu care, au obţinut o reeşalonare. Valabilă însă numai 1 an. A trecut şi acesta. Încă 2 ani, lună de lună, au achitat rata completă pentru casă şi, au crezut ei că-i bine, doar jumătate din cealaltă. De fapt, atât şi-au permis. Au stat liniştiţi, doi ani de zile banca n-a dat nici măcar o dată de înţeles că modalitatea aleasă de ei le-ar putea crea probleme. Până acum câteva luni, când s-au trezit cu o înştiinţare din partea unui executor judecătoresc. Acesta îi informa că a fost însărcinat de bancă să recupereze datoria şi că locuinţa lor a fost deja scoasă la o primă licitaţie, dar nu s-a găsit cumpărător.
Iar de aici a început nebunia. Şi-au angajat avocat, au deschis proces, 75 de milioane, bani împrumutaţi de la rude şi prieteni, au cheltuit în 2 luni doar pentru a obţine o înţelegere cu banca. În zadar, executorul şi-a văzut de treabă şi la a nu ştiu câta licitaţie - bineînţeles organizate una după alta, pe bandă rulantă - le-a vândut apartamentul pentru FABULOASA suma de 15.000 de euro. Adică exact cât îi trebuia băncii să stingă creditul ipotecar. Urmând ca pentru stingerea celuilalt, cel de nevoi personale, să le valorifice alte bunuri. Care? Dumnezeu ştie! Electrocasnice, mobilă şi haine, că atât mai au.
Să fie clar, nu-i absolv complet de vină, dar de aici şi până la finalul acesta incredibil mi se pare, totuşi, că sunt cam multe semne de întrebare. Iar primul, cum laşi tu, bancă, doi ani de zile nişte clienţi - care cel puţin până la momentul acela s-au dovedit a fi corecţi şi fideli -, să facă ce-i taie capul, fără să-i avertizezi măcar o dată asupra pericolului? Şi apoi să accepţi vânzarea unui apartament situat într-o zonă bună, amenajat şi modernizat, cu doar 15.000 de euro! Gândesc că, dacă ţelul primordial ar fi fost recuperarea creanţei, la cele 15.000 de euro ar fi adăugat şi suta de milioane datoria din celălalt cont, că tot aveau un bun valoros pe mână. Pe ăştia oare cum îi mai recuperează? Duminica în Obor, vânzându-le frigiderul, hainele şi televizoarele! Nu vi se pare că ceva e putred în toată afacerea asta?!
Nu ştiu, poate unora vi se pare corect. Poate, la urma urmei, aşa stau lucrurile în ţara asta în care legea care guvernează e cea a durutului în cot. Poate sunt eu prea pătimaşă, fiind vorba de oameni pe care îi cunosc. Dar vi se pare normal să rămâi pe drumuri pentru 15.000 de euro, după ce ani la rând - 7, 8, 10 - ai achitat băncii, cu vârf şi îndesat, datorie, dobândă, comisioane şi mama naibii mai ştie câte şi ce?!
Oamenii ăştia nu s-au împrumutat pentru vacanţe luxoase, pentru achiziţii fabuloase, maşini de fiţe sau nu ştiu ce tehnologie de ultimă oră. E, totuşi, un amărât de apartament cu 2 camere, achiziţionat în vremea în care chiria era cu doar câteva sute de lei mai mică decât rata. La fel cum am făcut şi eu, şi tu, şi tu, şi mii de oameni din ţara asta. Oare câţi dintre ei au trecut sau trec prin drame asemănătoare?! Chiar nu-i pasă nimănui? Zac legile în Parlament, politicienii dorm, iar oamenii îşi pierd casele. Locuinţe trudite care, tare mi-e teamă, ajung, de fapt, pe mâna samsarilor.
Domnule deputat Vasile Varga, fac apel către dumneavoastră, ca susţinător declarat al acestei inţiative: faceţi, Dumnezeule, odată, ceva cu Legea falimentului personal! Din 2009, de când s-a depus proiectul, şi până acum, chiar nu s-a putut trece peste orgoliile şi cumetriile politice?!
