A trecut şi Paştele, cu pleiada sa de posturi şi de dezlegări, a trecut Săptămâna Mare cu denii, pelerinaje pe sub masa bisericii, mărturisiri şi sfinte împărtăşanii, cu Prohodul Domnului nostru Isus Hristos şi lumina sfântă a Învierii. Ne-am plecat genunchii în rugăciune, în speranţa de a fi mai buni, mai miloşi, de a ni se şterge păcatele făcute cu voie sau fără de voie şi de a scăpa de metehne vechi, de ură, de invidie, de cleveteală sau de hoţia din ţară...
Zilele astea, în care creştinii au sărbătorit de-a valma, Paştele şi 1 Mai muncitoresc, când au amestecat pasca şi ouăle roşii cu mititeii sfârâind pe grătare, sângele Domnului cu berea şi milostenia cu opulenţa din cluburi sau dezmăţul de la malul mării, m-am întrebat, retoric, fireşte, ce sărbătorim noi, românii? Cât de aproape suntem noi de suferinţele Mântuitorului şi de durerile
celor de lângă noi şi cât de repede ne lepădăm de rădăcini şi ne spălăm pe mâini, precum Pilat din Pont, de adevăruri care dor? Ce mai reprezintă pentru noi tradiţiile şi lada de zestre creştină, uitată în ograda copilăriei, dacă ne vindem în continuare fraţii, pe treizeci de arginţi?
În acest an, de sărbătorile pascale, urzeala acestor vremuri a rupt ţesătura creştină. Dovadă stau ştirile care ne-au făcut să ne închinăm nu în faţa icoanelor, ci în faţa televizoarelor, care prezentau obsedant o sărbătoare a Sodomei şi Gomorei, un triumf al banilor nemunciţi, aruncaţi pe distracţii şi orgii de către beizadelele acestui neam. Un dans din buric al învierii unor vremuri care nu au nimic în comun cu Învierea, într-o prezentare manelistă a posturilor de televiziune, isterizate după audienţă. Într-o adevărată desfăşurare de forţe, zilele astea au defilat sub lumina reflectoarelor, pe micile ecrane, tot felul de piţipoance şi cocalari, aruncând mii de euro pe distracţii de o singură noapte. Ziua Internaţională a celor ce muncesc s-a dovedit a fi o promovare a nemuncii şi a îmbuibaţilor vremii, iar noi privim uimiţi, la struţo-cămila începutului de mai şi la noroiul aruncat spre Lumină. De Paşte, piţiponceala şi cocălăreala au pus stăpânire pe micile ecrane, miracolul Învierii este transmis pe reţelele de socializare, marea sărbătoare a creştinătăţii este învăluită de mesaje contorsionate către o lume de dincolo de noi.
Răstignit pe cruce, Isus Hristos încă mai aşteaptă să-i ştergem rănile cu o lacrimă, cu un gând curat sau cu o faptă bună. Noi, însă, dăm like -uri pe sângele Mântuitorului şi ne întrebăm, ca Moromete, buimăcit de ceaţa realităţii, în replica finală din film: "...Unde mergem noi, domnule?".
