Aşa că, decât să mă simt încorsetată de nişte reguli impuse (la urma urmei de oameni), pe care să le îndeplinesc în fugă - doar pentru că aşa trebuie, doar pentru că aşa scrie nu ştiu unde - poate insuficient dedicată ori implicată, prefer să-mi urmez ritmul meu. Un ritm nu tocmai strict, ordonat, aşezat clar pe zile şi ore, dar dictat de acea necesitate interioară de a fi aproape de EL - nu musai seara, nu musai dimineaţa, nu neaparat duminica, de Paşte ori Crăciun, ci atunci când simt eu. Consider că a sta de vorbă cu Dumnezeu e o nevoie care vine din interiorul fiecăruia. Cu Dumnezeu stai de vorbă când simţi, nu cu programare.
Nu vă grăbiţi să aruncaţi cu pietre! N-am pretenţia, şi n-am avut-o niciodată, că relaţia mea cu Dumnezeu e cea corectă, e una bună de urmat. Nici vorbă. Dar asta sunt. Prefer să fac ceva mai puţin corect, dar sincer, decât să mă oblig să respect nişte reguli doar pentru că cineva, cândva, în nişte vremuri care nu mai au nicio legătură cu agitaţia, responsabilităţile şi nebunia din zilele noastre, a zis că aşa trebuie. Sau, mai rău - Doamne fereşte! -, eticheta, societatea ori imaginea o impune - cum se pupă nişte moaşte, cum se face o colivă, hop şi eu!, că dă bine la cv-ul religios. M-aş privi cu silă dimineaţa în oglindă dacă, prin absurd, aş proceda aşa.
Deci, conştientizez, nu sunt ceea ce, în accepţiunea multora se numeşte "credincios", dar mă simt împlinită în această relaţie, mai ales că este una construită "ilegal". Căci, pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, religia nu era un obiect de studiu, nu se învăţa în şcoli. Ba chiar erai considerat un paria al societăţii, dacă dădeai semne de o astfel de slăbiciune, Dumnezeu fiind interzis prin lege. Aparent. În realitate, acasă se vorbea de Dumnezeu. La şcoală, deşi în şoaptă, deşi aproape ca o taină, erau profesori care, într-un fel sau altul, ne dădeau de înţeles că în fiecare dintre noi există un Dumnezeu. Un Dumnezeu bun, înţelept, iertător, de care e important să te apropii. Doar că pe furiş.
În final, un pic de la şcoală, un pic de acasă, cam asta a ieşit... şi habar n-am să socotesc dacă e mult, e puţin, e bine sau rău. Sper totuşi să nu ard în flăcările Iadului, deşi, dacă aş lua ad litteram ce scrie prin unele manuale de Religie, cam asta mă aşteaptă. Mă consolez însă cu ideea că sunt doar nişte rânduri, scrise de nişte imbecili, care dacă aşa înţeleg să facă educaţie religioasă, să-mi fie cu iertare, chiar n-au niciun Dumnezeu!
Problema însă nu e ce mă aşteaptă pe mine, pe tine, ori pe tine în viaţa de apoi. Problema e că, şi asemenea imbecili sunt printre cei care construiesc legătura copilului tău cu Divinitatea. Evident, ca părinte, ai şi tu rostul şi rolul tau, dar, credeţi-mă, e cumplit de greu să îi explici acasă unui copil de de 6 - 7 ani că manualul bate câmpii şi nu va arde în Infern doar pentru simplul fapt că nu îşi spune rugăciunea într-o seară. Şi la fel de greu este să îi explici unui copil puţin mai mare că relaţia lui cu Dumnezeu nu este, sub niciun chip, condiţionată de o notă.
Ce ironie! Profesorii aceia, care n-aveau nicio obligaţie, nicio pregătire, şi care, mai mult, riscau puşcăria vorbindu-ne în şoaptă despre EL, cred că au reuşit să ni-L apropie infinit mai mult decât reuşesc profesorii de astăzi, special şcoliţi şi plătiţi să o facă.
P.S. Am primit, zilele trecute, de la şcoală - probabil la fel ca mulţi dintre dumneavoastră - o cerere pe care să scriu clar dacă sunt de acord ca fiul meu să participe la orele de religie. N-am luat încă o decizie. Categoric, îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu. Inclusiv la şcoală. Dar nu aşa. Nu cu manuale scrise anapoda, nu cu profesori înţepeniţi într-o programă, uneori absurdă, ori care se cred buricul pământului şi emit pretenţii exagerate. Nu cu ameninţări, nu cu note, nu cu pedepse. ÎL vreau, dar liber. Şcoala poate să accepte această pretenţie a mea?
