• o radiografie la rece, făcută de profesorul Mihai Drăghici, care, după ce a cizelat generaţii într-un oraş mult mai mic decât Brăila, la pensie a decis să se întoarcă acasă
Sunt un bătrânel de 70 de ani, fost profesor într-un oraş de două ori mai mic decât Braila. Am plecat de din Brăila la 18 ani, când am fost admis la facultate la Bucureşti. De atunci am mai revenit acasă de cel puţin două sau trei ori pe an, de fiecare dată pentru câteva zile. Cu astfel de ocazii, m-am mai plimbat prin oraş şi chiar am admirat modul în care acesta a crescut. Chiar şi după 1990. Am fost însă atent mai mult la oraş şi mai puţin la locuitorii lui.
Odată ce am ieşit la pensie, după cei câţiva ani în care am mai predat, m-am hotărât să revin în oraşul natal. La această decizie a contribuit în mod esenţial imaginea mea despre oraş şi despre oamenii lui. Deşi sora mea mi-a atras atenţia că nici oraşul şi nici oamenii care-l populează nu mai sunt cei pe care îi ştiam eu, m-am hotărât să vând tot în oraşul acela mic şi liniştit unde stătusem peste 40 de ani şi să mă mut în iubita Brăila. Din nefericire însă, am fost silit să-i dau dreptate soră-mii. Şi nu doar pentru că în ultimii 15-20 de ani s-au schimbat multe, lucru de înţeles odată cu impactul tehnologic, dar mai ales pentru că schimbarea a fost de fapt o prăbuşire morală a locuitorilor acestui frumos oraş.
Acum probabil că veţi înţelege în registrul corect cele de mai jos.
Primul şoc
În sfârşit, am trecut de ultima fază, administrativă să-i zic, a mutării în Brăila natală. M-am văzut în sfârşit cu bagajele descărcate în faţa scării blocului în care urma să mă mut. Prin “bagaje” să nu vă închipuiţi cine ştie ce mobile greoaie, sau cutii voluminoase şi grele. Nici vorbă. Erau doar câţiva saci şi câteva cutii de carton, cu lucuri personale. Apartamentul în care stătusem peste 30 de ani l-am vândut cu tot ce era în el, pentru că şi aici, la Brăila, am cumpărat apartamentul, tot aşa. Cu tot ce era în el.
Primul gând a fost să găsesc pe cineva care să mă ajute să-mi car bagajele la etajul I, în apartament. 16 trepte. Aşa că am ieşit în stradă, peste drum, unde era un magazin alimentar în faţa căruia remarcasem un grup de vreo 6-7 tineri care beau bere. Cum era ora zece şi ceva, m-am gândit că trebuie să fie vreunul interesat să câştige nişte bani ajutându-mă. Treabă de maxim 15 minute.
Expun problema şi solicit ajutorul, scuzându-mă pentru întreruperea discuţiei dintre ei.
- Hai, băi tataie! Ne laşi!? Nu vezi că avem treabă?
Nu-mi vine să cred urechilor. Nu mă prind deloc la ce treabă se referă tânărul. Insist:
- Hai, măi băieţi, că e chestie de un sfert de oră şi plătesc bine. (Mă gîndeam la 100 de lei de fiecare) Ce ziceţi?
- Băi tataie, eşti prost? Nu înţelegi că avem treabă? Hai şterge-o de aici, că ne plictiseşti!
Proastă idee, mă gândesc. Îi las în “treaba” lor şi îmi aduc aminte de o scenă dintr-un film, pe care o pun în aplicare imediat. Scot două hărtii de 100 lei, le ridic deasupra capului şi le flutur. Aşa mă plimb, de colo-colo, pe trotuarul din faţa blocului. În film, omul a găsit imediat pe cineva care să întrebe despre banii respectivi şi cum ar putea să-i obţină. Pe mine nu m-a întrebat nimeni, nimic. Unii se uitau la mine ca la o ciudăţenie, alţii nici măcar atât. Şi treceau destui. Chiar mă gândeam că e posibil să nu fi văzut filmul respectiv. După vreo oră de plimbare, de mă şi dureau mâinile, se opreşte în faţa mea un tip de etnie romă care lucra la salubritate. Mă întreabă (în sfârşit) ce-i cu banii ăştia pe care-i flutur. Îi explic despre ce e vorba, cere detalii şi brusc se hotărăşte să mă ajute. Brusc, adică după ce a auzit că e vorba doar de etajul I. Strigă la colegul lui care mătura pe vis-a-vis şi în mai puţin de 15 minute toate bagajele erau în casă. Oamenii au fost foarte mulţumiţi pentru că numai pentru atât s-au făcut cu 100 lei. Nici nu le venea să credă. Mă mănâncă undeva să le povestesc istoria cu cei câţiva tineri de lângă magazin, care mă refuzaseră.
- Aoleo, şefule! Păi pe ăia te-ai gândit să-i rogi? Ăştia tinerii nu vor să facă nimic, oricâţi bani le-ai da. Altădată când mai ai vreo treabă de asta, să apelezi la ăştia mai bătrâni sau în orice caz nu la tineri, că ăştia nu sunt obişnuiţi să câştige banul muncind.
Le-am mulţumit pentru ajutor şi m-am retras să rumeg aceste informaţii, care m-au făcut pentru prima dată să regret mutarea în minunata Brăila. Soru-mea, care a venit pe seară la noi, mi-a confirmat tot ce observasem şi mi-a adus aminte că ea m-a prevenit că oamenii nu mai sunt cei pe care-i ştiam eu, prietenoşi şi săritori.
Al doilea şoc
Despre acesta n-o să scriu la fel de mult, pentru că nu vreau să deranjez cine ştie pe cine, din sferele înalte.
Încă din primele zile, circulând destul de mult, am remarcat că oraşul e plin de maşini diesel, second hand, cele mai multe într-o stare evidentă de bâtrâneţe. Mărci celebre, nemţeşti.
Mă gândeam că la Brăila, din cauza prăbuşirii economice, lumea e mai săracă şi nu-şi poate permite maşini noi, moderne. Am discutat problema cu câţiva foşti colegi de liceu cu care m-am întâlnit şi, spre surprinderea mea, am aflat că lumea aici nu e chiar atât de săracă pe cât se spune. Şi ce m-a uimit şi mai tare, am aflat că foarte mulţi merg cu maşinile respective până cad de tot şi apoi le lustruiesc şi le revând. Unii nici măcar nu se preocupă să le schimbe uleiul la motor. Asta mi-a spus un fost coleg, care lucra la un service.
Şi pentru că tot a venit vorba, un alt coleg mă întreabă:
- Dar despre cum sunt conduse maşinile prin Braila, ai remarcat ceva?
În momentul acela mi-am adus aminte de câteva şicanări în trafic, pe care le pusesem pe seama faptului că unii sunt mai grăbiţi. Mai văzusem şi cum unii treceau pe roşu, pe alţii care “uitau” să semnalizeze şi mai ales cum se circulă pe strada mea noaptea, cu viteze mult peste cea legală.
Le povestesc aceste observaţii prietenilor şi imediat sunt atenţionat:
- Poate te pune dracul să faci vreo observaţie vreunui tip din ăştia. Fii atent că au fost destui care au făcut greşeala asta şi şi-au luat o bătaie soră cu moartea. Sau le-au făcut praf maşinile.
Am mai amintit ceva despre Poliţie, bun prilej ca să mă fac din nou de râs.
Am înţeles imediat că Brăila este “sat fără câini”.
Al treilea şoc
Zilele Oraşului, 2018. Adică anul trecut. Pentru că anul ăsta am ales să plec în altă parte, unde nu se sărbătoreau “Zilele Oraşului”. O să înţelegeţi imediat de ce.
Ce poate fi mai plăcut decât să faci o plimbare cu soţia prin centrul nou, pe la fântâni, sau pe faleză? Loc de plimbare berechet! Să te tot plimbi pe faleză, până către fosta moară Violatos. Cam aşa se numea, dacă-mi aduc bine aminte.
O fi o plăcere, dar nu de Sf. Maria sau în sâmbăta sau duminica din preajma sărbătorii. Impresia a fost că toată populaţia Brăilei şi-a dat întâlnire acolo, cu căţel, cu purcel, cum se spune. Difuzoarele pleznesc de manele şi n-ai nici o şansă să găseşti vreun loc la mesele care au ajuns să acopere tot spaţiul verde. Chiar plimbarea în sine nu e o chestie lipsită de pericole. De la clasicul călcat pe bătături, până la posibilitatea să te trezeşti luat pe sus de un biciclist cu mucii la nas care ţine morţiş să pedaleze prin viermuiala aia infernală.
Dar toate astea ar mai fi de înţeles. Căldură mare monşer!
Am făcut o tură de faleză strângând din dinţi. Am mai avut şi proasta idee s-o invit pe soru-mea la un mic şi o bere. Ea a venit săraca, deşi m-a avertizat de îmbulzeala incredibilă în care urma să intrăm.
Şi credeţi că doar astea au fost chestiile care m-au dezamăgit? Oh, nu. Ce m-a dezamăgit şi chiar m-a făcut din nou să regret mutarea în minunata Brăila, a fost ţinuta celor care ieşiseră la promenada de Zilele Oraşului.
Aproape fiecare EL şi EA, îmbrăcaţi ca prin casă. Adică pantaloni scurţi şi tricou cu fel de fel de înscrisuri sau imagini. În picioare şlapi sau papuci de plajă. Toată îmbrăcămintea de pe ei, maxim 100 de lei. Oare de sărăcie se îmbrăcau aşa? Nu prea cred. Colac peste pupăză, rar vedeai pe cineva care să nu spargă seminţe. Îmi aduc aminte că în urmă cu o lună am fost şi la teatru, unde de asemenea am remarcat îmbrăcămintea spectatorilor mai tineri. Ca prin casă.
Aha. Deci ca să ieşi la promenadă, într-o zi de sărbătoare, sau să mergi la teatru, e o treabă care a fost oarecum desacralizată. Mai înainte oamenii în astfel de ocazii se îmbrăcau frumos, decent, cu lucruri pe cât posibil de calitate. Astăzi lumea se îmbracă la fel ca prin casă, indiferent unde se duce. Nu e departe ziua când o să vedem mirele, la nuntă, cu blugi tăiaţi în mai multe locuri. Pentru că “aşa e trendul” şi dacă nu eşti în trend, nu exişti!
Dacă te îmbraci cu un pantalon se stofă bună şi o cămaşă de mătase, eşti o vechitură care trebuie să dispară, sau cel puţin să stea naibii ascunsă undeva. Poate te pune naiba să-ţi pui şi cravată! Te arată lumea cu degetul, de parcă ai fi o ciudăţenie. Şi nici despre ţinuta femeilor, nu pot spune altceva. Din păcate.
Şi hai să zic că, poate, având înţelegerea lucrurilor care evoluează uneori pe căi nebănuite, aş putea fi înţelegător. Ceea ce nu pot însă accepta, este obiceiul mitocănesc de a sparge seminţe şi de a scuipa cojile peste tot pe unde se nimereşte. Iar în Brăila acest obicei a devenit un sport.
Nu ştiu cum au fost crescuţi alţii, dar eu aşa am fost crescut. Să dispreţuiesc pe cei care au acest obicei. Şi ştiţi de ce? Pentru că nimic nu mi se pare mai dizgraţios decât o fată (sau femeie) care vorbeşte în timp ce sparge semiţe. Aţi întâlnit specia asta?
