Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Vasile Bancila - Prima sinteza

Despre Vasile Bancila s-a scris doar ocazional si fragmentar. Adunate, toate studiile referitoare la opera sa formeaza, din pacate, doar citeva zeci de pagini si acelea evocari ocazionale, mai rar analize. Motive ar fi destule. Chiar daca a fost prezent masiv in presa interbelica, Vasile Bancila a publicat doar o singura carte, “Lucian Blaga energie romineasca”, in 1938. Daca ar fi respectat sfatul lui Mircea Eliade din 1939 si ar fi adunat in citeva carti tematice eseurile publicate deja in presa vremii, - aproape 2000 de pagini -, impactul in epoca ar fi fost mult mai mare si mai durabil.De la inceput se cuvine sa spunem ca Vasile Bancila e un mare brailean. Nu numai ca a trait si a invatat la Braila, dar tot aici, in mare modestie a scris si o parte a operei. Ceea ce e esential. In tot ce a scris, Vasile Bancila a creat specific. Doar Panait Istrati si Fanus Neagu, din cei mari, ii stau alaturi.Dupa 1990, in cazul lui Vasile Bancila putem sa vorbim de trei lustri ilustri. Cu saisprezece volume publicate - reeditari, antologii de eseuri -, cu primele decapari si incursiuni in zona enigmatica a postumelor, s-a asezat ceva mai durabil in mentalitatea cititorilor.Vasile Bancila este unul din ultimii din generatia sa care nu are opera bine orinduita si pina nu demult, nu avea dedicata nici o lucrare de sinteza.In acest context apare prima sinteza asupra operei sale. Este vorba de lucrarea de doctorat “Vasile Bancila omul si filozoful” a profesorului brailean Valentin Popa. Ca majoritatea operelor lui Vasile Bancila si aceasta apare la editura Istros a Muzeului Brailei. De la inceput se cuvine sa spunem ca e o carte mai mult decit necesara. Este prima incercare coerenta si corecta de a-l situa pe Vasile Bancila in epoca si in generatia sa. Pentru prima data un exeget face un inventar al opiniilor, daca nu complet, in mod cert esential pentru etapa in care se afla receptarea, operei lui Vasile Bancila.Este un gest firesc si de ceva vreme asteptat deoarece opera lui Vasile Bancila a fost ca si ignorata in zona analizelor de sinteza asupra fenomenului cultural interbelic.Structura cartii respecta canonul specific unei lucrari de doctorat. sase capitole mari, ample si saizeci si cinci de subcapitole incearca sa epuizeze domeniul central, jugulara operei, ipostaza de filozof a lui Vasile Bancila. Toate acestea in 250 de pagini. Pariul cel mare si marele cistig al acestei carti este demonstrarea coerentei interioare a unei opere scrise intr-o perioada de sase decenii, din care, prima jumatate, ani proteici ai culturii romane interbelice iar a doua parte, in taceri si chilii, cu gindul mai mult la posteritate.Dupa publicarea sau republicarea principalelor eseuri antume si postume - de-abia acum Vasile Bancila e in curs de asezare corecta si fertila in cadrul generatiei sale. In fond, e un scriitor in curs de clasicizare.Totusi, chiar publicat in acest ritm, sa nu ne facem iluzii, Vasile Bancila nu e un scriitor cunoscut, chiar daca e o constiinta a vremii sale. Iar brailenii, cum adesea le e felul, mai mult il citeaza decit il citesc. Valentin Popa ofera o prima formula de interpretare a unei opere inca nefixata in istoria culturala recenta. Nu scrie o monografie. Nici nu avea cum. Nu isi revendica exhaustivitatea. Traseaza doar liniile de forta ale operei. Publicarea in anii ce vin a muntelui de postume va transforma in prejudecati multe din judecatile de valoare de acum. Opera lui Vasile Bancila are un excelent dinamism interior, este cea mai dinamica opera la acest moment, intre scriitorii generatiei sale. In cazul colegilor de generatie C. Noica, P. Tutea, M. Eliade, M. Vulcanescu, faliile operelor s-au reasezat. Acum e rindul lui Vasile Bancila.Tonul lucrarii e inalt, doct, de o notabila amplitudine spirituala. Din toate ipostazele, oricum numeroase ale operei bancilesciene, Valentin Popa abordeaza opera din cea mai productiva si mai profunda perspectiva, opera filozofica.Au ramas neabordate sau aminate pentru viitoare exegeze ipostaze precum: pedagogul, moralistul, etnologul, criticul ideilor literare, scriitorul.Intr-un amplu capitol de inceput e evocat omul V. Bancila. Sursele sint deja publicate. O cercetare proprie nu exista. Desi putea fi nu numai amplu ci si profund, acest capitol evoca o biografie cuminte: evenimente numeroase, banale, dar fara miez insa de nicaieri nu reiese miracolul creatiei. Este prima evocare ampla a biografiei autorului. Dar anii de formare sint evocati numai ca biografie exterioara, mai putin biografia interioara. Desi exista modele ale genului, unele celebre, fie in literatura romana, fie in cea universala, totusi Valentin Popa nu le utilizeaza. Sintem de acord ca lucrarea de doctorat are un anumit canon care trebuie respectat. Dar in interiorul formulei autorul poate sa imagineze spectaculos pentru a capta mai bine fondul problemei. Nu o face.La un moment dat, la batrinete V. Bancila a avut sansa de a reveni in actualitate, ca majoritatea reprezentantilor generatiei sale. Putea sa aleaga forme lejere, “nevinovate”, pentru a putea sa recistige ceva din notorietate. Alege tacerea si munca indirjita la sistemul sau filozofic. In vremuri tragice a dat un sens vietii. Daca ar fi avut cer senin si linistea creatiei, ar fi scris o opera importanta. Justifica formula costiniana a bietului om sub vremi. “Vremurile nu i-au fost favorabile”, conchide Valentin Popa, dar in ordinea filozofilor, cui i-au fost ? Fisele sint scrise in ritm industrial. Insemnarile nu mai au acribia primilor ani cind tot ce incepea termina. Acum putem vorbi de o forma de dezlinare. Totusi conteaza sistemul filozofic, ceea ce e un lucru extraordinar.Si mai e ceva. In gestul eroic de a refuza vremelnica notorietate recuperatoare si de a se inchide in sine pentru definitivarea unui sistem filozofic propriu trebuie sa vedem gestul final de a-si regla imaginea in raport cu opera lui Blaga. Dupa citeva decenii in care Vasile Bancila a fost cel mai fin analist al operei blagiene, acum, spre senectute, ca forma de orgoliu, de independenta, se repozitioneaza fata de maestrul venerat, despre opera caruia spunea ca e o “epifanie etnica si o sublimare a ceea ce e mai pur si mai valid in istoria noastra”.Cind in structura “integralei” Bancila va fi reconstituit si publicat sistemul filozofic al lui Vasile Bancila, chiar si asa, usor bruionar, dar coerent conturat si cind filozofii vor compara cele doua sisteme, am convingerea ca se va confirma intuitia ca Vasile Bancila se distanteaza de Blaga, fiind chiar polemic.Dupa opinia noastra, lucrarea lui Valentin Popa este, cel putin stilistic, usor inegala. Unele capitole par insailate, scrise repede, chiar cu unele neglijente “Eminescu infiereaza”... Dar in miezul ei lucrarea are cel putin doua capitole care sint excelent scrise, adevarate tururi de forta, cu argumentare solida, cu numeroase conexiuni culturale ample, idei, subtilitati analitice.In temele preferate, de impact filozofic, autorul se simte ca pestele in apa. Cele mai valoroase capitole sint “Fundamentele etnice ale metafizicii” si “O perspectiva metafizica asupra culturii”. In opinia lui Valentin Popa etnicismul romanesc este paradigma care a hranit exemplar opera lui Vasile Bancila. Este vorba de o notiune cheie evocata atit la autorul analizat cit si la alti magnifici ai filosofiei romanesti (Radulescu - Motru, L. Blaga, Nae Ionescu, M. Florian, C. Noica, etc) Vasile Bancila evoca omul traditional vazut in ipostaza creatoare a “regionalismului cultural”. Sint enuntate si analizate citeva notiuni specifice, in voga in epoca interbelica dar care sint si azi de mare actualitate si modernitate. In concluzie, Valentin Popa publica o carte care face pentru prima data ordine intr-o opera cu destin usor enigmatic. Dar in egala masura e si o analiza de etapa. Orice volum de postume ii poate modifica substantial concluziile. In fond, Valentin Popa scrie, cum era firesc, o carte enuntiativa. La cite adevaruri avea de spus despre Vasile Bancila, nu se putea altfel. In mod cert, fie acelasi autor, fie altii vor scrie despre o opera mult mai complexa decit se crede, carti ale marilor interogatii.Vasile Bancila ramine o voce unica, distincta in generatia sa. Daca nu a avut puterea sa termine, a avut din belsug puterea, in credinta ca e bine sa inceapa. Distingem, in partea finala a vietii, conturile unui proiect cultural heliadesc, pentru finalizarea caruia ar fi nevoie de citeva vieti. Acest reflex de a proiecta mai mult decit puterea de a finaliza ii da reflexele unui spirit amplu, fantast, renascentist. E un mod de a se situa in cultura, un mod din mai multe posibile de a se situa in istorie.




Categorie articol: 

Comentarii