Asupra romanului încă mai pluteşte un noian de prejudecăţi. Rareori găsim, de la Ciocoii vechi şi noi, de N. Filimon, încoace un alt roman în care elementele politice, etnice şi estetice să se împletească atât de tainic încât încercarea de a le despărţi, de a le repara şi de a le analiza diferit pare o aventură pe cont propriu. Este adevărată afirmaţia lui Marin Preda, fără istorie, romanul se sufocă dar la fel de adevărat pare a fi - şi acest roman al lui Mihai Sebastian justifică exemplar afirmaţia - faptul că romanul poate fi sufocat şi de prea multă istorie.
Prin temele politice sau etnice cărora le-a devenit cutie de rezonanţă şi le-a amplificat până la absurd, romanul mai mult a inhibat decât a stimulat energii hermeneutice.
De cele mai multe ori a avut cititori încruntaţi. Seninătatea în analiza acestui roman este o ipostază realizată târziu, de-abia după 1990, când toată istoria căreia romanul îi scrisese cronica îşi încheiase destinul.
De două mii de ani este un roman încă nefixat în istoria speciei la noi. încă este privit ca o curiozitate , ca un caz rămas cartoful fierbinte al romanului românesc interbelic. Dar este el un mare roman? Mai degrabă nu. Mai întâi trebuie scos din zona romanelor pitite prin pliurile istoriei literare unde este pomenit doar în treacăt. Dacă nu este o capodoperă a romanului nostru, dacă nu este o piatră de hotar în istoria speciei, sub nici un chip nu este un roman oarecare, de serie, care trebuie citit doar pentru că e semnat de un mare scriitor. Este aici un Sebastian autentic, care aduce în roman, cu foarte mult curaj, una din temele obsedante ale perioadei interbelice prin care autorul captează ipostaze tragice ale existenţei.
Câteva din marile romane româneşti au stârnit la apariţie mari scandaluri literare, polemici. Fie că vorbim de Ion, de Liviu Rebreanu sau de Bunavestire, de Nicolae Breban, fie că evocăm receptarea romanelor Princepele, de Eugen Barbu sau Orbitor, de Mircea Cărtărescu, apariţiile lor au şocat şi au provocat schimbări de paradigmă în istoria romanului românesc. Dar, de fiecare dată şocul era estetic şi, prin urmare, operele au căpătat la scurtă vreme statut de capodoperă.
Un scandal de proporţii - poate cel mai dur din toată perioada interbelică - a stârnit romanul lui M. Sebastian, De două mii de ani.
Dar scandalul stârnit era mai ales ideologic şi mai puţin estetic. în epocă, mai mult decât romanul, celebra Prefaţă a lui Nae Ionescu a provocat toată furtuna. În prima perioadă de receptare a romanului prefaţa a fost în centrul dezbaterilor iar romanul a părut multora mai mult ca o anexă a ei. Oricum, este un caz unic în literatura română. Cititorii au scotocit toate detaliile prefeţei şi - cu câteva excepţii - doar au răsfoit romanul. Bătălia nu a fost literară ci mai ales politică şi, pe cale de consecinţă, nu a produs mutaţii semnificative în estetica romanului românesc. Ritmul ediţiilor spune ceva despre destinul romanului. Prima ediţie rămâne şi singura în perioada interbelică. Deşi este în centrul unor mari dezbateri, deşi o vreme are statut de best-saller totuşi romanul nu este republicat până în vara anului 1940 când autorului i se interzic drepturile cetăţeneşti pentru că era evreu. A doua ediţie apare în 1946, la 12 ani de la prima apariţie, dar fără prefaţa lui Nae Ionescu. Războiul se terminase şi toate tragediile profeţite în prefaţă se consumaseră. în 1946, republicarea prefeţei părea de neconceput. Nae Ionescu scrisese o prefaţă nu numai anticipativă ci şi premonitorie. Intuise unul din semnele întunecate ale istoriei din prima parte a veacului al XX-lea.
În toată perioada comunistă nu a mai apărut nicio altă ediţie. S-au emis doar câteva opinii critice - V. Mândra, Cornelia Ştefănescu, Dorina Grăsoiu - în rest ignorare totală.
Într-o perioadă în care, mai ales în a doua ei jumătate, a funcţionat principiul valorificării moştenirii literare nu a fost posibilă republicarea unei opere considerată dificilă pentru ideologia comunistă. Acest roman a rămas nu doar uitat, îngheţat ci chiar proscris, chiar dacă Sebastian era un scriitor căruia i se republicaseră în mari tiraje celelalte romane iar piesele sale de teatru făceau săli pline oriunde se jucau.
În 1990 o ediţie grăbită a romanului mai mult a umplut un gol decât a recuperat o carte. Ediţia nu a stârnit un prea mare ecou. După revelaţia Jurnalului, în 1996 şi după reaşezarea faliilor receptării lui M. Sebastian în istoria literară, romanul a început să prezinte un oarecare interes.
În 1997 apare în limba franceză şi, un an mai târziu, în limba germană, dar fără prefaţa care i-a înveninat receptarea. O altă ediţie, reluată de câteva ori, publicată de editura Hasefer nu a provocat o nouă situare a romanului. Ediţia integrală Sebastian reia romanul în colecţia tip Pleiade dar cu prefaţa lui Nae Ionescu adăugată la anexa note, comentarii şi variante.
De două mii de ani, de M. Sebastian este un roman complicat, căruia încă nu i s-au pătruns toate semnele. Este, în egală măsură, roman al unei mari prietenii, roman de familie, roman iniţiatic dar şi roman politic, cu cheie, jurnal, roman gidist dar şi obiectiv, parabolă despre un tip de existenţă ciclică, repetabilă de două mii de ani, roman evreo-gentilic, dar şi roman al rinocerilor surprinşi în plin proces şi efort de metamorfozare.
Şi nu în ultimul rând, este un excelent roman al Brăilei vechi, probabil, cel mai tulburător text din tot ce a scris Sebastian pe tema aceasta.
De asemenea, romanul De două mii de ani face pereche peste timp cu Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian, roman care, după trei sferturi de veac, evocă o tragedie asemănătoare suferită de o altă etnie.
Acest roman are povestea lui unică...
... De Sânziene, în 1934, apărea în vitrinele librăriilor din Bucureşti al treilea roman al lui Mihail Sebastian. Din confesiuni reiese că începuse să-l scrie în perioada pregătirii doctoratului parizian, în 1931. După doi ani, 1933, romanul era deja scris. Presa literară anunţa apariţia în curând a unui nou roman de M. Sebastian. Dar se întâmplase ceva: când doar începuse să scrie romanul, apucă să-i ceară lui Nae Ionescu, mentorul său, o prefaţă. Nae Ionescu promite, dar îi oferă prefaţa abia după trei ani, în primăvara anului 1934. în momentul în care Mihail Sebastian cere lui Nae Ionescu să-i scrie o prefaţă la un roman, de fapt tânărul se pregătea să debuteze.
Aşa cum se mai obişnuieşte, prima carte a unui scriitor este însoţită de o prefaţă semnată de un nume cert care garantează prin renumele său numele debutantului. Au mai făcut-o şi alţii: Titu Maiorescu, G. Călinescu, Paul Georgescu, Marin Preda au scris prefeţe, adesea fundamentale, despre debutanţi. Panait Istrati şi-a publicat prima carte cu o prefaţă devenită celebră semnată de Romain Rolland. Sunt câteva zeci de scriitori care au debutat cu tableta de recomandare a lui Fănuş Neagu.
Numai că în cazul lui Mihai Sebastian se întâmpla ceva atipic. După ce îl roagă pe Nae Ionescu să-i scrie prefaţa la un roman cu subiect atât de delicat, Sebastian, văzând că Profesorul întârzie, scrie şi publică alte romane. în 1929, la 22 de ani începe să scrie la Brăila şi îl încheie la Paris, în 1931 romanul Oraşul cu salcâmi. În februarie, 1929 începe şi romanul Femei, pe care-l încheie în 1932. în vara anului 1930-1931 scrie micul roman Fragmente dintr-un jurnal găsit. Din 1929 până în 1932, adică de la 22 la 25 de ani, Mihai Sebastian scrie trei romane, deci este un prozator de o precocitate pe care o mai au poeţii şi de o prolificitate pe care o mai au maeştrii. Aceste date impun o demonstraţie esenţială: perioada studiilor doctorale de la Paris, din decembrie, 1929 până în iulie, 1931 are în cariera lui Mihail Sebastian acelaşi rol de ferment şi declanşator al proiectelor ca şi - păstrând proporţiile - pentru Eminescu perioada vieneză. Tot aici scrie o bună parte din romanul De două mii de ani. Este un ritm excepţional. În ediţia integrală a prozei aceste romane cuprind 850 de pagini. Perioada pariziană este esenţială pentru Sebastian. Ea ar trebui reconsiderată din temelii. Scurtă ca o iluminare - 18 luni, cam cât stătuse şi Panait Istrati în U.R.S.S. cu efectele speciale ale unei alte iluminări - ea este placa turnantă a operei epice.
Deci este o perioadă în care Mihail Sebastian lucra la patru romane deodată, fiecare având problematică specifică, diferită. Romanele au comune doar câteva elemente de modernitate estetică, în rest sunt toate diferite. Se remarcă şi uşurinţa cu care autorul trece de la un subiect la altul, de la o viziune epică la alta. La ieşirea din adolescenţă, la 22-23 de ani M. Sebastian trăieşte o mare febră a creaţiei. Dacă mai adăugăm şi cele câteva sute de eseuri literare publicate în aceeaşi perioadă deja înţelegem mai bine excepţionala dimensiune Sebastian.
Ritmul de publicare şi ordinea în care vor fi publicate romanele deja scrise formează o altă temă. Sebastian alege să debuteze cu micul roman Fragmente dintr-un jurnal găsit (1932). în 1933 publică romanul Femei. Oraşul cu salcâmi, de fapt, primul său roman, va fi publicat abia în 1935. Dar romanul care încurcă toate socotelile autorului este De două mii de ani. Nu se poate şti care ar fi fost ordinea dacă Nae Ionescu oferea Prefaţa imediat ce i-a fost cerută, la începutul scrierii romanului.
În proiectul epic iniţial, credem că romanul De două mii de ani ar fi trebuit să fie romanul de debut. În fond, era romanul unei legitimări, al unei explicaţii şi al unei situări în contextul istoric românesc al anilor 30. Oricum, era un roman mult mai potrivit pentru începutul unei aventuri epice.
Mihail Sebastian scrie romanul în aşteptarea unei prefeţe dar şi din perspectiva ei, aşa cum şi-o imagina. Era sau ar fi trebuit să fie confirmarea unei prietenii. Neîndoielnic, romanul a fost scris din perspectiva acestei prefeţe aşteptate şi mai ales imaginate de romancier.
Din lectura profeţiei reiese că Nae Ionescu ştia mai ales spiritul romanului şi mai puţin litera lui. Nu sunt semne că îi citise în manuscris, nici măcar fragmentar. Mai probabil este faptul că în redacţie sau în momentele peripatetice evocate adesea, Sebastian se confesa maestrului său despre problematica romanului. Cert este că romanul a fost scris din perspectiva unei prefeţe nu doar promise şi aşteptate, cât mai ales visate.
Sebastian a scris istoria unei prietenii şi a unei forme de aderare la ideal. Prefaţa ar fi trebuit să confirme starea aceasta.
În 1933 romanul era deja scris. Mai aşteptă încă un an până când, în primăvara anului 1934 Nae Ionescu îi oferă, în sfârşit, textul. În loc de sprijin pentru un tânăr scriitor, prefaţa toarnă gaz pe foc, ceea ce va influenţa masiv receptarea romanului.
Ceea ce i s-a întâmplat lui Nae Ionescu, din momentul promisiunii prefeţei până în momentul scrierii ei este deja o poveste severă şi complicată pe care M. Sebastian o ignoră. Istoria începuse să intre în delir iar Nae Ionescu nu era un filozof care să contemple lumea din bibliotecă. El era un implicat. Cei trei ani, sunt cei mai complicaţi în destinul lui Nae Ionescu. Acum duce mari bătălii ideologice, acum alunecă spre extrema dreaptă, este bănuit de complicitate la împuşcarea primului ministru I. G. Duca, este arestat, anchetat, i se interzice ziarul Cuvântul. În funcţie de stările de spirit - era oricum un om în care luciditatea şi umoarea se împleteau într-o formulă unică - putea să scrie în aceşti ani mai multe variante de prefeţe. O voce a raţiunii ar fi trebuit să-l îndemne să renunţe, ştiind situaţia etnică a lui Mihai Sebastian. Nicidecum. Pentru scrierea prefeţei alege momentul cel mai întunecat, primăvara anului 1934. Când o citeşte, Sebastian este îngrozit. Merge la Mircea Eliade şi se confesează. În Memorii (1907-1960) Eliade notează: Sebastian era palid, aproape desfigurat. «Mi-a adus Prefaţa, mi-a spus. E o tragedie. E o condamnare la moarte» a adăugat, întinzându-mi manuscrisul profesorului. Evident, Sebastian putea să renunţe la Prefaţă. Din raţiuni necunoscute, dar bănuite, nu o face. La începutul verii astronomice romanul este în librării. Aşa cum se bănuia, stârneşte un imens scandal, dar nu atât romanul, cât mai ales Prefaţa lui Nae Ionescu. Nici un alt roman românesc nu a fost atacat cu atâta furie şi nu a fost analizat cu atâta violenţă. Rareori ficţiunea a provocat atât de sever realul. Se produce chiar un fenomen de tranzitivitate: cei ce comentează romanul, îl folosesc doar ca pretext. De fapt vorbesc despre ei şi himerele lor.
