Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Ultima solutie, nici o revolutie!

Ar trebui sa consultam manualele de istorie si sa observam ca toate popoarele care au trecut printr-o revolutie si-au schimbat destinul. In bine. Sa parcurgem declaratia de independenta a americanilor? Sa vedem ce s-a intimplat dupa revolutia franceza? Nu-i cazul, pentru ca ne-am oftica si mai tare. In istoria Romaniei, au fost rare momentele cind poporul si-a luat soarta in maini si a decis sa dea cu ea de pamint. In decembrie '89 (eu aveam 15 ani) a fost un astfel de moment. Noi, romanii, veneam atunci dupa 40 si ceva de ani in care invatasem sa fim supusi si lasi. Sa ne aducem aminte cum ne invatau parintii sa nu ne punem de-a curmezisul sistemului, sa nu spunem bancuri cu Ceausescu la rind la lapte, sa nu comentam in fata tovarasei profesoare, sa nu avem opinii, pareri, convingeri, idealuri. Sa facem un liceu, sa terminam o facultate, sa ne casatorim si sa asteptam ca partidul sa ne dea o casa si o repartitie intr-o intreprindere. Cu alte cuvinte, sa asteptam sa murim. Citeva generatii bune au invatat sa traiasca asa, precum un ciine in lant care nu latra cind este batut, care da din coada atunci cind stapinul ii arunca in scirba o bucata de mamaliga intinsa prin untura.
In decembrie '89, au fost citeva mii de tineri care nu au mai avut rabdare sa moara cind a stabilit partidul. Au decis ca e timpul sa moara mai devreme. A fost o prima sfidare la adresa regimului totalitar care le creiona intreaga viata, caci pina atunci se murea in ordine si disciplina, nu mureai tu cind iti venea pe chelie sau cind ti se scula ca nu mai vrei sa cumperi piine pe cartela. La nici trei luni de la evenimentele din decembrie '89 au aparut voci care au afirmat ca "degeaba au murit tinerii aia la revolutie". Asa este, la revolutie s-a murit degeaba. Cind ma gindesc ca un tovaras ca Iliescu, care nu a avut tupeul sa infrunte sistemul totalitar, a ajuns sa ia caimacul revolutiei, cind vad ca un ins ca Teoctist, care nu s-a opus darimarii bisericilor pe timpul comunismului pentru ca ii era frica sa nu ramina fara serviciu, conduce si acum Biserica Ortodoxa Romana si cind observ ca un vajnic activist de partid cum e Copos este ditamai vicepremierul si tine discursuri despre capitalism imi vine sa cer o punga de hirtie sa nu vars pe jos.
In ultimele zile, televiziunile au tot aratat liceeni din Timisoara care habar nu aveau unde a pornit revolutia din decembrie '89. Chiar am vazut pustoaice care rideau atunci cind erau intrebate ce anume stiu despre aceste evenimente. Nu sunt de condamnat, pentru ca noi, romanii, oricum nu am stiut niciodata sa ne respectam eroii. Mai grav mi se pare cum gindim acum cei ajunsi la 30 de ani, care au simtit ce va sa insemne un regim totalitar. Sintem la fel de lasi precum parintii nostri inainte de '89. Si culmea este ca tocmai revolutia din '89 ne-a determinat sa devenim lasi. I-am vazut pe acei tineri murind, iar acum am ajuns sa credem ca au fost niste dobitoci ca au iesit in strada, pentru ca "oricum nu s-a schimbat mare lucru". La 16 ani de la Revolutie, noua, romanilor, ne este teama sa ne spunem tare si cu forta opiniile, pentru ca s-ar putea ca seful sa ne lase someri, ne este frica sa opunem rezistenta unui ins cu multi bani, pentru ca la relatiile lui sigur ne va termina etc. Singura noastra sansa, a celor care am trait o revolutie in '89 si care acum imbatrinim incet, dar sigur, este ca odraslele noastre sa se revolte peste ani si sa porneasca o noua revolutie. Da' chiar credeti ca astia foarte tineri (vezi cazul liceenilor din Timisoara) sint atit de prosti incit sa iasa in strada, sa moara pentru o idee? Pai, nu au vazut ce s-a intimplat in decembrie '89? Ce rost are inca o revolutie?




Categorie articol: 

Comentarii