Dintre sutele de discursuri ţinute de Ion Iliescu în acea perioadă, se reţine cu precădere unul în care "marele reformator" al României spune: "Într-o ţară ca România, o revoluţie era imposibilă, aşa că a trebuit să fie înscenată". Declaraţia lui Ion Caramitru, pentru reporterul de la "The Observer", este edificatoare în acest sens: "Dacă aş fi Iliescu şi aş crede în Dumnezeu, mi-ar fi frică de judecata lui în legătură cu cei ucişi".
Fără să analizăm prea mult, e clar că Ion Caramitru nu poate fi Ion Iliescu, după cum nici Ion Iliescu nu poate fi Ion Caramitru, decât câteodată, când joacă într-o "revoluţie". Apoi, la fel de clar, apare şi faptul că, fiind Ion Iliescu, nu poţi să crezi în Dumnezeu. Acum, ce să zic, să nu vă lovească leşinul, dar pentru simplul fapt că Ion Iliescu nu crede în Dumnezeu, asta nu înseamnă că El nu există. Ideea e că, până la urmă, toată istoria asta n-are nici o importanţă. Cel puţin aşa, la prima vedere. Ceea ce uluieşte este nonşalanţa şi profesionalismul cu care Ion Iliescu ne demonstrează că trebuia făcut rost rapid de nişte cadavre ca să-i iasă dumnealui piesa de teatru. Şi cum nu erau de găsit gata împuşcate, s-a gândit să facă rost de pe stradă. Şi a făcut rost, cu prisosinţă. Totul s-a făcut cu lejeritate, cu zâmbetul acela delirant, cu rânjetul acela cu care Ion Iliescu a reuşit să convingă orice român împuşcat în cap să spună: mulţumesc din suflet, tovarăşe Preşedinte! Şi dacă morţii n-au mai apucat să-i mulţumească, au făcut-o părinţii lor, fraţii lor.
Un bun prieten de-al meu a participat la revoluţia lui Ion Iliescu. Cum? Simplu: s-a trezit într-una din dimineţile acelui decembrie în care Ion Iliescu se juca de-a revoluţia, s-a spălat, s-a îmbrăcat şi a plecat spre gară, pentru a merge la serviciu. Era cinci jumătate dimineaţa şi era pustiu. Pe Gării, după ce traversat Calea Dorobanţilor, s-a auzit: poc-pac, pac-poc! Şi atât. A venit o Salvare, l-a adunat de pe trotuar şi l-a dus la spital, unde a murit rapid. Nu mai avea întreg decât piciorul drept, în rest era ciuruit. Prietenul meu nu împlinise 25 de ani. Nu-l interesau nici revoluţiile, nici politica, se pricepea doar la Dostoievski şi Gustave Flaubert.
Acum să nu trageţi concluzia că, citindu-l pe Dostoievski, există posibilitatea să muriţi împuşcaţi într-o dimineaţă, nu, nicidecum, dar nici să vă imaginaţi că, ţinându-vă cât mai departe de Flaubert, o să trăiţi veşnic. Ideea e că, într-un fel sau altul, se stinge lumânarea fiecăruia dintre noi. Chiar şi a lui Ion Iliescu, cu toate că, aparent, pare că arde "ştiinţific". Şi ce va fi la capătul lumânării? Ion Iliescu spune că nimic. Dar dacă va fi ceva? Cumplită întrebare.
