Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Primul Fănuş

Debutul devine eveniment literar de abia târziu, de regulă, după cel puţin câteva opere care confirmă o vocaţie, iar primul text capătă valoare numai din perspectiva operelor viitoare. Îţi trebuie ochi bun şi intuiţie fină să vezi dincolo de primele pagini semnul celui ales de cuvinte, al geniului sau al cabotinului. Adevărul e că punem pe seama textului de debut toată experienţa noastră de lectură.

În volumul de debut "Ningea în Bărăgan" al lui Fănuş Neagu există metamorfoze ale instanţelor narative uşor de observat de la o povestire la alta. Ele sugerează în primul rând o formă de reflexivitate a autorului asupra artei narative şi în al doilea rând, o apropiere, cel puţin formală de structura narativă din "Hanu Ancuţei", dar fără rafinamentul naratologic sadovenian.
Chiar dacă se simte diferenţa dintre capodopera din miezul creaţiei maestrului şi volumul de debut al unui tânăr prozator în perioada dogmatică a anilor '50 ai secolului trecut, totuşi o formă de raportare la model există. O soartă specială a avut povestirea "Nu mai e loc pe lume", cu care Fănuş Neagu a debutat în vara anului 1954 ("Tânărul scriitor", nr. 7 (iulie), 1954). Povestirea va fi cuprinsă cu titlul schimbat, "Duşman cu lumea", în primul volum, "Ningea în Bărăgan", apoi exclusă de la orice reeditare. Este o povestire ascunsă de autor şi ignorată de critica literară.
Azi, după mai bine de jumătate de veac, "Duşman cu lumea" este o povestire ca şi nouă, care ar merita să primească exerciţiul critic, exprimat "cu retina odihnită", cum ar spune G. Gălinescu. Dar mai e şi o formă de curiozitate. Azi, din perspectiva devenirii operei, din perspectiva întregului la care avem acces, ce este "in nuce" specific lui Fănuş Neagu? Ce a rămas ? Cum s-a metamorfozat ? E numai un prilej de consemnare a unui debut, un element de factologie literară sau e şi un text care poate interesa ca valoare literara? Chiar dacă Fănuş Neagu considera, într-o scrisoare particulară că "mai nimic nu e de capul ei (în afară de numele personajului) plină de poncifele epocii, spaimele şi nerăbdarea tânărului înflăcărat de ideea de a-şi vedea numele tipărit", totuşi o vom analiza deoarece o considerăm exemplară pentru "reţeta" literară a anilor '50 şi pentru că avem revelaţia unui text pe nedrept ignorat.

O lecţie despre cum nu trebuie trăită viaţa

Povestirea "Nu mai e loc pe lume" merită o altă soartă. Ca moment al adevărului ea spune mult despre spiritul tânărului debutant, dar şi despre felul în care se putea rata un text, oricât de multe virtualităţi ar fi avut, datorită canonului realismului socialist, obligatoriu în epocă. Nu există în presa literară a acelor ani un alt tip de debut. E limpede că numai aşa se putea intra în literatură. Fănuş Neagu avea 22 de ani şi pentru un prozator este, probabil, momentul cel mai potrivit.
"Nu mai e loc pe lume" are un titlu frumos, uşor ambiguu, potrivit cu spiritul povestirii. Va fi schimbat la publicarea în volum cu unul care rezumă exemplar spiritul epocii, aluzie la lupta de clasă: "Duşman cu lumea". Nu prezintă o întâmplare memorabilă sau senzaţională, nu e nici anecdotă şi nici legendă. Adică nu are nimic din ceea ce este specificul povestirii ca specie. "Duşman cu lumea" evocă viaţa unui om. Cel ce povesteşte pare a fi un foarte bun cunoscător al vieţii personajului principal, Nicolae Suflet. Poate că are o prea mare dorinţă de a face avere cu orice chip, poate că şi-a pierdut omenia şi onoarea din cauza lăcomiei. Povestitorul schimbă perspectiva. Povestirea lui e istoria acestui punct de vedere. Este o perspectivă din mai multe posibile. "Eu îl cunosc altfel", spune povestitorul.
Pentru a debuta, Fănuş Neagu alege o temă la modă în epocă: evocarea vieţii unui "chiabur" care, în final, înţelege că pentru el "nu mai e loc pe lume". Imaginea "chiaburului" fusese deja evocată de M. Sadoveanu în mult hulitul roman "Mitrea Cocor", de Petru Dumitriu în nuvela "Duşmănie" sau de Marin Preda în "Desfăşurarea". Încă de la început remarcăm modul foarte subtil, mult peste spiritul obişnuit al unui debutant. "Ceilalţi", ascultătorii, sunt iniţiaţi în cunoaşterea sensului vieţii lui Nicolae Suflet. Până acum ceva esenţial le-a scăpat, nu au văzut. El, povestitorul, este iniţiator, îi face să vadă, să înţeleagă. El e cel care le dă "vederea" asupra unei teme. Prin asta el e mai mult decât un povestitor. Subiectivitatea, ipostaza funciară a povestitorului se metamorfozează şi devine proces de acuzare. În loc să devină voluptate şi bucurie a povestirii, povestirea devine o formă de judecare a unui om. Ignorată, doar citată, necitită, rămasă până azi neanalizată, povestirea "Duşman cu lumea" poate fi exemplară privind felul cum scriitorii tineri în anii '50 erau obligaţi, dacă vroiau să fie publicaţi, să facă numeroase concesii, să imagineze forme prin care să se exprime canonul proletcultist. Analizând toate debuturile scriitorilor generaţiei '60, povestirea "Duşman cu lumea" poate fi socotită un admirabil studiu de caz pentru ceea ce însemna un debut literar în "obsedantul deceniu". În zece pagini încape substanţa unui roman: număr mare de episoade, amplă desfăşurare temporală, număr mare de personaje episodice şi chiar sugestia finală a unui personaj colectiv. Povestirea se vrea o pildă, o lecţie despre cum nu trebuie trăită viaţa.
Povestitorul are toate darurile necesare. Are ochi bun, oralitate expresivă şi ştie să privească omenescul în toate pliurile sale. Numai că acest povestitor nu ştie unde să se oprească. Povesteşte bine, cu har dar face o greşeală de neiertat din perspectiva literaturii adevărate: intervine în povestire, face comentarii, interpretează ceea ce chiar el povesteşte. Textul capătă astfel un cod moralizator. Ceilalţi, auditoriul imaginar, nu numai că află cum a trăit Nicolae Suflet, dar primesc şi un cod de interpretare. Această depăşire a canonului povestitorului, exprimată prin neîncredere în auditoriul care trebuie să primească de-a gata şi povestirea şi codul ei de interpretare, duce la slăbirea valorii textului: Nicolae Suflet are ceva din râvna Glanetaşului. Este însetat de avere. Are un nesaţiu pe care numai Rebreanu l-a invocat memorabil. Munceşte, vânează, construieşte casă frumoasă, cumpără oi din Ardeal. El nu seamănă cu cei care "stau la gura sobei", povestesc şi "nu mai ştiu numărătoarea la năcazuri". E un om singuratic şi egoist. Faptul că e orfan ar însemna că e condamnat la sărăcie. E harnic, iute la mânie, întreprinzător, adesea chiar lacom. Devine un ţăran "avut", cu casă frumoasă: "nici nu găseşti casă ca a lui pe tot malul Buzăului".
Se sugerează existenţa unui personaj colectiv, o lume săracă dar de o mare bogăţie sufletească. Ei muncesc în noua gospodărie colectivă şi adesea vin în oborul Brăilei să mai cumpere ceva, să mai vadă lumea, să asculte poveşti. De fapt, e aici lumea răzăşească a lui Sadoveanu coborâtă în miezul Bărăganului. Comportamentul acestor oameni este ritualic. în oborul Brăilei "oamenii s-au strâns lângă căruţe şi au aprins focuri să frigă plătică. În jurul vetrelor, la lumina flăcărilor care risipeau întunericul nopţii au început poveştile. Ca şi când ar fi vrut să aducă o laudă acestor meleaguri, careva începe: "... Chiră Chiralină / floare de grădină / rumenă călină ..." Tăceau toţi şi ascultau cu uimire adâncă. Iar dacă închideau ochii, întâmplările de demult înviau aevea înaintea noastră." Cântecul "Chirei Chiralina" e spus la început, ca un legământ. Este cântecul exemplar al oamenilor de la Dunăre, spus seara, în jurul focului, ca o poartă deschisă spre lumea poveştilor. Acelaşi ritual îl găsim în "Hanu-Ancuţei". Constantin, "orbul" spune mai întâi "Cântecul mioarei", adică "Mioriţa" şi numai după aceea pot urma poveşti întunecate, tragice. Nicolaie Suflet participă şi el la acest ritual al povestirii şi intervine brutal, sparge fiorul legendei, tulbură cadrul magic spunând "asta nu-i poveste, nu-i nici cântec, nici descântec". Pentru el cântecul Chirei "nu-i decât o scornire". El nu e dispus să înţeleagă decât ce a trăit el. Egoismul îl face să nu accepte ficţiunea, adica ceea ce alţii acceptă cu voluptate. De fapt, existenţa lui e o excepţie.
Intervine brutal, le întrerupe povestirea pe care o consideră necredibilă şi doreşte să impună povestea lui, pe care o consideră mai adevărată pentru că e trăită de el. Povestea spusă de el, cu o haită de lupi care-l atacă în miez de iarnă şi cu evocarea intervenţiei divinităţii care alungă haita - în cod simbolic este aici evocată intervenţia sacrului în profan - este un răspuns la povestea despre sine făcută de "celălalt", o mică parabolă care mai mult scandalizează decât convinge. Această intervenţie fabuloasă aminteşte finalul povestirii "Balaurul", din "Hanu -Ancuţei", de M. Sadoveanu.
Ultima imagine a lui Nicolaie Suflet e a unui om "buimac" - peste trei luştri Nicolae Balotă va numi "conştiinţa buimacă" starea fundamentală a personajelor lui Fănuş Neagu - adică a unui om care nu ştie ce i se întâmplă, nu e sau nu mai e stăpân pe destinul său. Nicolaie Suflet constată cu amărăciune că "nu mai e loc pe lume" pentru el dar nu are nicio înţelegere a condiţiei lui viitoare. El rămâne "buimac". În final nu-şi mai găseşte rostul într-o lume în schimbare. Povesteşte cu spaimă, "nu mai e loc pe lume" în sensul că el nu mai are loc în lumea lui, căruia avea iluzia că îi aparţine.




Categorie articol: 

Comentarii