Nici nu mai contează care au fost, de fapt, motivele schimbării din funcţie a doctorului Mihăilescu şi ce criterii au stat la baza numirii celui care urma să-l înlocuiască. Nu mă interesează nici motivele oficiale, nici cele reale. Cert este că schimbarea s-a făcut fără un prea mare temei legal, din moment ce instanţa a luat decizia suspendării ordinului de revocare şi a celui de numire a directorului înlocuitor. Sau, mai degrabă, schimbarea nu a fost una "chirurgicală", ci mai degrabă improvizată.
La urma urmei, nu este Ştefan Mihăilescu singurul director schimbat dintr-o funcţie. Astfel de demiteri şi numiri, în sectorul de stat, au loc frecvent, mai ales din patru în patru ani, odată cu schimbarea puterii. Motivele nu sunt întotdeauna fundamentate. Poate fi vorba doar de o schimbare politică - nu mai corespunzi noii puteri de la Centru sau de la judeţ - ori pentru că pur şi simplu cuiva aflat într-o funcţie mai mare nu-i mai place de faţa ta. Despre criterii de performanţă, management, realizări, etc nici nu mai are rost să le luăm în discuţie. Asta pentru că nici nu sunt stabilite clar la numirea cuiva, prin urmare de ce ar interesa pe cineva care sunt rezultatele atunci când vine vorba de demitere. De aceea, mulţi dintre revocaţi ajung să câştige prin instanţe - evident, dintre cei care mai au chef de procese şi care se fac că nu înţeleg adevăratele motive de înlocuire. Şi tot de aceea se schimbă cel puţin din patru în patru ani sau la fiecare remaniere numele ministerelor, agenţiilor guvernamentale, direcţiilor etc. Nu de alta dar, în asemenea cazuri, revocarea are o bază clară: s-a desfiinţat instituţia la care erai director, deci ţi se termină şi funcţia. Dar acest gen de schimbări nu implică doar oameni şi funcţii sau orgolii şi politică, ci şi o grămadă de bani. La fiecare modificare a numelui unui minister, direcţie centrală sau agenţie, trebuie schimbate toate ştampilele şi toate plăcuţele oficiale de pe clădirile în care activează unităţile subordonate. De exemplu, vă imaginaţi câte sedii de poliţie sunt în ţară? Sau câte spitale şi unităţi sanitare? Dar câte grădiniţe, şcoli şi licee? Uneori, doar schimbarea unui ministru şi a numelui ministerului se lasă cu cheltuieli inutile de milioane de euro, bani de la buget, că doar nu i-o plăti cel care vizează funcţia. Să nu mai vorbim de cheltuielile de judecată ale celor nemulţumiţi de schimbări şi pe care le plăteşte statul, în cazul în care respectivul câştigă în instanţă sau de salariile restante pe care tot statul trebuie să le achite celui demis abuziv. Un preţ prea mare pentru o politică atât de mică.
La urma urmei, nu este Ştefan Mihăilescu singurul director schimbat dintr-o funcţie. Astfel de demiteri şi numiri, în sectorul de stat, au loc frecvent, mai ales din patru în patru ani, odată cu schimbarea puterii. Motivele nu sunt întotdeauna fundamentate. Poate fi vorba doar de o schimbare politică - nu mai corespunzi noii puteri de la Centru sau de la judeţ - ori pentru că pur şi simplu cuiva aflat într-o funcţie mai mare nu-i mai place de faţa ta. Despre criterii de performanţă, management, realizări, etc nici nu mai are rost să le luăm în discuţie. Asta pentru că nici nu sunt stabilite clar la numirea cuiva, prin urmare de ce ar interesa pe cineva care sunt rezultatele atunci când vine vorba de demitere. De aceea, mulţi dintre revocaţi ajung să câştige prin instanţe - evident, dintre cei care mai au chef de procese şi care se fac că nu înţeleg adevăratele motive de înlocuire. Şi tot de aceea se schimbă cel puţin din patru în patru ani sau la fiecare remaniere numele ministerelor, agenţiilor guvernamentale, direcţiilor etc. Nu de alta dar, în asemenea cazuri, revocarea are o bază clară: s-a desfiinţat instituţia la care erai director, deci ţi se termină şi funcţia. Dar acest gen de schimbări nu implică doar oameni şi funcţii sau orgolii şi politică, ci şi o grămadă de bani. La fiecare modificare a numelui unui minister, direcţie centrală sau agenţie, trebuie schimbate toate ştampilele şi toate plăcuţele oficiale de pe clădirile în care activează unităţile subordonate. De exemplu, vă imaginaţi câte sedii de poliţie sunt în ţară? Sau câte spitale şi unităţi sanitare? Dar câte grădiniţe, şcoli şi licee? Uneori, doar schimbarea unui ministru şi a numelui ministerului se lasă cu cheltuieli inutile de milioane de euro, bani de la buget, că doar nu i-o plăti cel care vizează funcţia. Să nu mai vorbim de cheltuielile de judecată ale celor nemulţumiţi de schimbări şi pe care le plăteşte statul, în cazul în care respectivul câştigă în instanţă sau de salariile restante pe care tot statul trebuie să le achite celui demis abuziv. Un preţ prea mare pentru o politică atât de mică.
