Dar în România nici măcar electricitate nu există în toate aşezările umane! Ce să mai spunem de iluminat stradal sau drumuri asfaltate! Nu ar trebui să ne mai mire nici măcar faptul că, circulând noaptea pe drumurile europene din România, întâlneşti o grămadă de comune scufundate în întuneric, din simplul motiv că iluminatul stradal, chiar şi din centrul localităţii, este un lux prea mare pentru bugetul prea sărac al primăriei locale. Într-o Românie din mileniul III, parte a unei comuniuni statale denumite "Uniunea Europeană" - prin definiţie un mediu dezvoltat şi civilizat - milioane de oameni beau apă din fântâni, îşi prepară şi mâncarea cu ea, iar toaleta este o groapă din spatele casei. Timp a fost suficient pentru a da o faţă cât de cât civilizată mediului rural românesc, bani au fost suficienţi - dacă se atrăgeau toate fondurile UE alocate în acest sens şi dacă aleşii noştri n-ar fi furat atât de mult din banul public - însă voinţa a lipsit cu desăvârşire. Aceeaşi voinţă care ar fi rezolvat, în aceşti ultimi ani, şi problema autostrăzilor, a câinilor comunitari sau a gunoiului de pe străzi. Am intrat în UE ca ţară aflată la periferia ei şi ne încăpăţânăm să ne menţinem la acelaşi nivel.
Pe ce lume (din UE) trăim?
De ce să mai revolte pe cineva faptul că apa din pânza freatică este plină de chimicale, din moment ce îngrăşămintele se folosesc pe scară largă în agricultură, de zeci şi zeci de ani? Este un efect firesc al epocii moderne şi al erei industrializării. În mod normal, ceea ce ar trebui să ne mire nu este calitatea apei din fântâni, ci faptul că această apă este consumată de majoritatea locuitorilor din mediul rural. Iar ceea ce ar trebui să ne revolte, într-adevăr, este faptul că aceşti oameni nu au altă sursă de apă potabilă la îndemână. Că în mileniul III, într-o ţară care a intrat de mai bine de 3 ani în Uniunea Europeană, singura sursă de apă "potabilă" a sute de mii sau chiar milioane de oameni este reprezentată, de fapt, de fântâni. În anul de graţie 2010, o grămadă de oameni au aceeaşi sursă de apă ca şi acum 100 de ani, 500 de ani sau 1.000 de ani. Ba chiar mai rău, pentru că atunci apa nu era contaminată cu substanţe chimice. Faptul că, totuşi, cazurile de îmbolnăvire sunt puţine, n-ar trebui să ne liniştească. Nici faptul că Direcţia de Sănătate Publică şi Prefectura au atras atenţia primarilor din mediul rural că "au obligaţia să ia toate măsurile pentru îmbunătăţirea calităţii apei furnizate populaţiei, care trebuie să fie adusă la parametrii corespunzători" nu are darul să schimbe cu ceva în bine lucrurile. Astfel de avertizări, probabil, s-au făcut în fiecare an, cel puţin din 1990 încoace. Cu ce ar putea schimba primarii situaţia? Sunt probleme care persistă de prea multă vreme ca să poată fi rezolvate deodată, doar de primarii de comune. Da, este într-adevăr o problemă a autorităţilor, dar care ţine mai degrabă de implicarea Consiliilor Judeţene - care ar trebui să asigure finanţarea - şi de sprijinul direct al statului. Alimentarea măcar cu apă potabilă a localităţilor României ar fi trebuit să fie o politică de stat. Ca să nu mai vorbesc şi de reţele de canalizare şi gaze.
