În timp i-au fost recunoscute talentul, nonconformismul, expresivitatea, imaginaţia şi a fost invitată să expună în străinătate. A ajutat-o cineva? Credeţi că a văzut în micuţa Bianca Pîrlog vreun sponsor, vreun politician, vreunul din mai marii zilelor oportunitatea de a promova calităţile românilor, Brăila şi România şi de a ajuta un copil talentat de la ţară? De unde!? Nimeni nu a mişcat niciun deget.
Cum în viaţă rareori ai a doua şansă, părinţii Biancăi au spus că trebuie să facă ei ceva să-şi ajute copilul, nu să se vaite de nenorocita de societate în care trăiesc şi să rateze, poate, şansa fetei lor. Ca urmare, în urmă cu trei ani, au plecat în Anglia, fără să cunoască acolo pe nimeni, doar cu dorinţa de a avea un nivel de trai care să permită Biancăi să răspundă invitaţiilor de a organiza diferite expoziţii personale în Europa. Din discuţiile cu părinţii am aflat că nu a fost greu, a fost cumplit de greu, dar au reuşit în final să facă ce şi-au propus: Bianca expune acum în Franţa, în Anglia, lucrările ei au ajuns chiar şi în Statele Unite. Acum urmează o şcoală în UK şi vrea să studieze arta la cea mai prestigioasă şcoală de artă din Londra. Talentul o va recomanda, sunt convinsă, iar despre ea se va vorbi mult de acum încolo. Este un exemplu practic al sintagmei "Aş face orice pentru copilul meu", de care ar trebui să fie capabili toţi părinţii. Însă nu pentru această morală v-am povestit istoria Biancăi, ci pentru că este un exemplu despre cum o bună parte dintre români, cei cărora le place libertatea, şi-au luat soarta în mâini.
În aceste zile face vâlvă un sondaj conform căruia aproape 60% dintre români l-ar vota pe Ceauşescu. Ce înseamnă acest lucru? Că suntem un popor vârstnic, format în special din bătrâni, majoritatea nostalgici, că suntem un popor naiv, asta dacă între cei care l-ar vota sunt şi tineri care cred în utopia egalităţii oamenilor, promovată de comunism, dar, ceea ce mi se pare mai grav, că suntem un popor care urăşte de fapt libertatea, pentru că odată cu libertatea vine şi responsabilitatea, iar acest lucru nu convine unei bune părţi a populaţiei rămase în ţară. Este normal să se obţină astfel de rezultate din moment ce peste trei milioane de români au plecat să muncească în străinătate, asemeni părinţilor Biancăi. Aici au rămas mulţi dintre cei care nu vor libertate, care se complac în traiul la limita sărăciei dintr-o pensie anticipată sau din ajutor social. S-au învăţat aşa şi nici nu-şi doresc mai mult. Decât, eventual întoarcerea la un regim totalitar, în care răspundere individuală nu există, totul este al nostru, al tuturor, inclusiv răspunderea pentru deciziile proaste. Deci noi, ca persoane individuale, nu avem nicio răspundere. De cealaltă parte, libertatea înseamnă asumarea propriei vieţi, cu bune şi cu rele. În libertate nu poţi da vina pe nimeni pentru ratare. Acum nimeni nu te opreşte să pleci acolo unde consideri că îţi este mai bine, aşa cum au făcut părinţii Biancăi şi alte peste trei milioane de români, iar întoarcerea la fantoma lui Ceauşescu nu înseamnă altceva decât abdicarea de la viaţă. Peste 60% dintre românii rămaşi în ţară îşi doresc să joace după regulile impuse de alţii doar pentru a avea pe cine să dea vina ratării lor.
Problema e ce facem noi, acel "rest" de 40%, care munceşte, care-şi doreşte libertate şi o viaţă frumoasă în ţară? Ne izolăm? Încercăm să ne facem auziţi? Luptăm fiecare în viaţa noastră împotriva oblomovizării vieţii din România? Fiecare alege ce doreşte, dar dacă peste alţi 20 de ani vor fi în ţară 90% dintre români care l-ar vota şi mâine pe Ceauşescu, să nu vă miraţi. Aţi tăcut, atunci când puteaţi vorbi şi realiza ceva ca să schimbaţi lumea. Acceptarea tacită în speranţa că nu se va întâmpla nimic prea grav a provocat marile drame ale omenirii. Aşa a ajuns, de exemplu, Hitler la putere. Cei care trebuia să lupte contra lui au tăcut. Noi, cei 40%, trebuie să-i "deranjăm" pe cei care-şi doresc revenirea lui Ceauşescu, nu trebuie să ne lăsăm stăpâniţi de o majoritate oblomovizată. Nu mai trebuie decât să trezim la viaţă 10% din populaţia rămasă în ţară, şi lucrurile vor merge apoi mai bine. Noi, cei care iubim libertatea, vom fi majoritari şi abia atunci va fi şi România o ţară cu adevărat liberă.
Cum în viaţă rareori ai a doua şansă, părinţii Biancăi au spus că trebuie să facă ei ceva să-şi ajute copilul, nu să se vaite de nenorocita de societate în care trăiesc şi să rateze, poate, şansa fetei lor. Ca urmare, în urmă cu trei ani, au plecat în Anglia, fără să cunoască acolo pe nimeni, doar cu dorinţa de a avea un nivel de trai care să permită Biancăi să răspundă invitaţiilor de a organiza diferite expoziţii personale în Europa. Din discuţiile cu părinţii am aflat că nu a fost greu, a fost cumplit de greu, dar au reuşit în final să facă ce şi-au propus: Bianca expune acum în Franţa, în Anglia, lucrările ei au ajuns chiar şi în Statele Unite. Acum urmează o şcoală în UK şi vrea să studieze arta la cea mai prestigioasă şcoală de artă din Londra. Talentul o va recomanda, sunt convinsă, iar despre ea se va vorbi mult de acum încolo. Este un exemplu practic al sintagmei "Aş face orice pentru copilul meu", de care ar trebui să fie capabili toţi părinţii. Însă nu pentru această morală v-am povestit istoria Biancăi, ci pentru că este un exemplu despre cum o bună parte dintre români, cei cărora le place libertatea, şi-au luat soarta în mâini.
În aceste zile face vâlvă un sondaj conform căruia aproape 60% dintre români l-ar vota pe Ceauşescu. Ce înseamnă acest lucru? Că suntem un popor vârstnic, format în special din bătrâni, majoritatea nostalgici, că suntem un popor naiv, asta dacă între cei care l-ar vota sunt şi tineri care cred în utopia egalităţii oamenilor, promovată de comunism, dar, ceea ce mi se pare mai grav, că suntem un popor care urăşte de fapt libertatea, pentru că odată cu libertatea vine şi responsabilitatea, iar acest lucru nu convine unei bune părţi a populaţiei rămase în ţară. Este normal să se obţină astfel de rezultate din moment ce peste trei milioane de români au plecat să muncească în străinătate, asemeni părinţilor Biancăi. Aici au rămas mulţi dintre cei care nu vor libertate, care se complac în traiul la limita sărăciei dintr-o pensie anticipată sau din ajutor social. S-au învăţat aşa şi nici nu-şi doresc mai mult. Decât, eventual întoarcerea la un regim totalitar, în care răspundere individuală nu există, totul este al nostru, al tuturor, inclusiv răspunderea pentru deciziile proaste. Deci noi, ca persoane individuale, nu avem nicio răspundere. De cealaltă parte, libertatea înseamnă asumarea propriei vieţi, cu bune şi cu rele. În libertate nu poţi da vina pe nimeni pentru ratare. Acum nimeni nu te opreşte să pleci acolo unde consideri că îţi este mai bine, aşa cum au făcut părinţii Biancăi şi alte peste trei milioane de români, iar întoarcerea la fantoma lui Ceauşescu nu înseamnă altceva decât abdicarea de la viaţă. Peste 60% dintre românii rămaşi în ţară îşi doresc să joace după regulile impuse de alţii doar pentru a avea pe cine să dea vina ratării lor.
Problema e ce facem noi, acel "rest" de 40%, care munceşte, care-şi doreşte libertate şi o viaţă frumoasă în ţară? Ne izolăm? Încercăm să ne facem auziţi? Luptăm fiecare în viaţa noastră împotriva oblomovizării vieţii din România? Fiecare alege ce doreşte, dar dacă peste alţi 20 de ani vor fi în ţară 90% dintre români care l-ar vota şi mâine pe Ceauşescu, să nu vă miraţi. Aţi tăcut, atunci când puteaţi vorbi şi realiza ceva ca să schimbaţi lumea. Acceptarea tacită în speranţa că nu se va întâmpla nimic prea grav a provocat marile drame ale omenirii. Aşa a ajuns, de exemplu, Hitler la putere. Cei care trebuia să lupte contra lui au tăcut. Noi, cei 40%, trebuie să-i "deranjăm" pe cei care-şi doresc revenirea lui Ceauşescu, nu trebuie să ne lăsăm stăpâniţi de o majoritate oblomovizată. Nu mai trebuie decât să trezim la viaţă 10% din populaţia rămasă în ţară, şi lucrurile vor merge apoi mai bine. Noi, cei care iubim libertatea, vom fi majoritari şi abia atunci va fi şi România o ţară cu adevărat liberă.
