Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

O lacrima pentru David Ohanesian

Putini oameni sint ceea ce spun ca sunt. Poate ca cei care au fost haraziti cu ceva din limbajul lui Dumnezeu. Dar si mai putini stiu ca cei alesi sint adevarati martiri tocmai datorita inzestrarii lor exceptionale, iar viata intreaga le este un pariu tragic in numele unor izbinzi aproape fantastice.
Cu David Ohanesian am fost coleg si asa cum se intimpla de multe ori, revin din amintire, ca dintr-un munte departe de soarele amiezii, nu neaparat lucirile cele mai tari ale diamantului visat, ci unele clipe ce nasc taina si fiorul vesniciei. Asa se intimpla cind, impreuna, incercam sa nu strivim corola de minuni a cursurilor de armonie ale profesorului Tudor Jarda, ca sa-l parafrazez pe Lucian Blaga, un urias traitor in acelasi oras cu noi, la Cluj, caruia ii sint dator pentru unele sfaturi...
Glasul lui David Ohanesian n-a ramas niciodata singur, pe scenele cele mai temute, pentru ca a stiut sa-l invaluie in Sinele sau inconfundabil, in care se regaseau, cu totul neobisnuit, siguranta, melancolie, venita parca din veac, un lirism uneori stapinit, alteori nu, asa cum o cereau partiturile, desi, dincolo de semnul mereu tragic al mimicii sale, pornea catre spectator un zimbet abia presupus, nascator al unei prietenii nesfirsite...
De un om ca David Ohanesian nu ne putem despartii fiindca el ne lasa intr-un palat al muzicii in care insusi a fost mare mester, intr-un templu, din care si noi, ceilalti slujitorii ai Euterpei, mai devreme sau mai tirziu, vom pleca, dar numai spre a ne duce sa-i spunem ca truda lui n-a fost in zadar.




Categorie articol: 

Comentarii