Mi-e foarte greu sa scriu despre Nicapetre, deoarece nu am avut ocazia sa-l cunosc, sa-i urmaresc ritualul de concepere, febrilitatea pumnului care stringe dalta, sudoarea fruntii, piatra care ia forma, ceea ce, cu regret o spun, ma face sa ramin doar la nivelul senzatiilor produse de un album.
Prima oara cind am luat contact cu arta lui Nicapetre, in special cu sculpturile sale, a fost prin 2004. Eram prin clasa a XI-a, cind prin intermediul unui domn cu papion alb, am facut rost de autobiografia artistului, ce avea un titlu interesant: BrailitA DowntowN via U.A.P. Apoi a urmat un album color.
Pina atunci tot ce stiam despre Nicapetre se rezuma la talentul sau exceptional, cotarea sa pe plan mondial si la tot felul de speculatii, unele dintre ele de-a dreptul insidioase, chiar acuzatoare, despre viata acestuia, speculatii care fuzionasera la un moment dat intr-un fel de legenda legata de "exuberanta" sa nihilistica.
Dupa ce i-am citit din scoarta-n scoarta autobiografia, al carei stil evidentiaza un fin observator al mizerabilismului socio-politic, dupa ce s-au perindat prin ochii mei faunii si nimfele sale desenate in tus cu penita, eleganta liniei, oniricul mitic al pre-clasicismului grecesc, sau sculpturile superbe precum Adam si Eva, Revenire ori Vis, am realizat ca Nicapetre a fost printre putinii sculptori cu elevatie lirica ai Romaniei, care pot esentializa metafora intr-un bloc de piatra.
Nicapetre a dat dovada de un atipic simt al formei, cvasi-mitic. Chiar a transmis pietrei materie poetica de transcendenta, incit, privindu-i sculpturile, fara rigoare analitica, ai impresia ca acestea te absorb inauntrul lor, unde nu gasesti piatra, ci prezente avatarice. Poate ale sculptorului sau, cine stie, poate ale unor naluciri mitologice. Traiesti cu ele. Traiesti in ele.
Sculpturile sale, cu o puternica incarcatura filozofica, ce aduc citeodata aminte de sacralitatea celebrului chac-mool aztec, pastreaza fiorul religios, uneori in configuratie ideatica vadit vizionara, a lui Brincusi, dar unicitatea lui Nicapetre imi pare a rezida din capacitatea sa de a conferi o identitate proprie fiecarei "piese", chiar daca acestea impart aceeasi linie tematica.
Insa ceea ce m-a frapat, inca de la inceput, in arta lui Nicapetre a fost tragismul senzualitatii sale manieriste, ca si cind ar incerca sa-i confere o epiderma, un element chintesential, o privire si-o nuditate mortii.
Prima oara cind am luat contact cu arta lui Nicapetre, in special cu sculpturile sale, a fost prin 2004. Eram prin clasa a XI-a, cind prin intermediul unui domn cu papion alb, am facut rost de autobiografia artistului, ce avea un titlu interesant: BrailitA DowntowN via U.A.P. Apoi a urmat un album color.
Pina atunci tot ce stiam despre Nicapetre se rezuma la talentul sau exceptional, cotarea sa pe plan mondial si la tot felul de speculatii, unele dintre ele de-a dreptul insidioase, chiar acuzatoare, despre viata acestuia, speculatii care fuzionasera la un moment dat intr-un fel de legenda legata de "exuberanta" sa nihilistica.
Dupa ce i-am citit din scoarta-n scoarta autobiografia, al carei stil evidentiaza un fin observator al mizerabilismului socio-politic, dupa ce s-au perindat prin ochii mei faunii si nimfele sale desenate in tus cu penita, eleganta liniei, oniricul mitic al pre-clasicismului grecesc, sau sculpturile superbe precum Adam si Eva, Revenire ori Vis, am realizat ca Nicapetre a fost printre putinii sculptori cu elevatie lirica ai Romaniei, care pot esentializa metafora intr-un bloc de piatra.
Nicapetre a dat dovada de un atipic simt al formei, cvasi-mitic. Chiar a transmis pietrei materie poetica de transcendenta, incit, privindu-i sculpturile, fara rigoare analitica, ai impresia ca acestea te absorb inauntrul lor, unde nu gasesti piatra, ci prezente avatarice. Poate ale sculptorului sau, cine stie, poate ale unor naluciri mitologice. Traiesti cu ele. Traiesti in ele.
Sculpturile sale, cu o puternica incarcatura filozofica, ce aduc citeodata aminte de sacralitatea celebrului chac-mool aztec, pastreaza fiorul religios, uneori in configuratie ideatica vadit vizionara, a lui Brincusi, dar unicitatea lui Nicapetre imi pare a rezida din capacitatea sa de a conferi o identitate proprie fiecarei "piese", chiar daca acestea impart aceeasi linie tematica.
Insa ceea ce m-a frapat, inca de la inceput, in arta lui Nicapetre a fost tragismul senzualitatii sale manieriste, ca si cind ar incerca sa-i confere o epiderma, un element chintesential, o privire si-o nuditate mortii.
