În România, povara fiscală (impozitul pe venit plus contribuţiile de asigurări sociale) ajunge la circa 45% din venitul salarial, unul dintre cele mai mari procente din Europa. Problema nu este, deci, suma pe care fiecare contribuabil (cetăţean care munceşte sau administrează o afacere) trebuie să o verse lună de lună în visteria statului, ci faptul că fiscul românesc, în ciuda tuturor declaraţiilor bombastice, încă nu e capabil să o colecteze eficient. Aşadar, nu cota de taxare a muncii este problema (adică este, dar în cu totul alt sens - e copleşitor de mare pentru unele categorii), ci evaziunea fiscală şi ineficienţa unei instituţii incapabile să ţină pasul cu vremurile.
Toate acestea sunt lucruri mai mult decât ştiute. Periodic, diverse organizaţii sau specialişti de marcă fac tot felul de calcule şi trag semnale de alarmă faţă de dimensiunea colosală a economiei subterane, a muncii la negru, a impozitelor şi taxelor necolectate – sume astronomice de care bugetul de stat este văduvit secundă cu secundă.
Deci, fără niciun dubiu, toată lumea ştie. Dar ce fac politicienii noştri, de fiecare dată când ajung la fundul sacului? În niciun caz nu pun osul la treabă, să reorganizeze fiscul, să-i modernizeze procesele pentru a-i mări eficienţa şi apoi să întocmească nişte reguli şi măsuri care să diminueze evaziunea şi să îmbunătăţească procentul colectării. Nici vorbă! Ce interes ar avea?! În schimb, se adună la un şpriţ, la o cafea şi, în funcţie de propriile interese, mai cresc o taxă, mai născocesc o alta, mai ciupesc puţin de colo ca să arunce cu grămada dincolo. Nimic făcut cu cap, nimic strategic şi pe termen lung. Teama de a deranja anumite grupuri, de a pierde ei înşişi venituri, proprii sau de partid, ţin fiscul închistat în procedee şi rutine depăşite, cu colective sub sau prost dimensionate, tocmai pentru a avea pe cine da vina atunci când sumele adunate la buget nu mai ajung nici pentru supravieţuire.
Au, însă, un ”as” în mânecă, cu care reuşesc de fiecare dată să închidă gura nemulţumiţilor - impozitul progresiv. Şi ies cu el la înaintare de fiecare dată când gluma se îngroaşă. Doar aşa abat atenţia opiniei publice de la dezastrul bugetar. Asta fac şi acum!
Nu am să intru în amănunte legate de avantaje/dezavantaje, câştiguri/pierderi. Specialiştii au explicat de fiecare dată extrem de clar de ce pentru România această măsură nu mai este viabilă. Ea şi-a făcut treaba în perioada de tranziţie la economia de piaţă. Acum, economic şi financiar nu-şi mai are rostul. Avem la îndemână multe alte instrumente cu care am putea stimula investiţiile, doar că celor cu putere de decizie le-a intrat în sânge să îşi bată joc, să ascundă gunoiul sub preş şi să defileze cu tot felul de măsuri atractive doar pentru acea parte de electorat care, indiferent de vreme şi vremuri, iese la vot.
O să vă las mai jos doar un comentariu care mie mi-a atras atenţia zilele trecute. El este parte dintr-un articol amplu, cu titlul ”Merită să ne întoarcem la impozitul progresiv? Pro şi contra”, semnat de Daniel Anghel, Partener şi Lider al Departamentului de Consultanţă Fiscală şi Juridică PwC România, subsidiară a PwC, cea mai mare companie de servicii profesionale, de consultanţă şi audit din lume: ”Cota unică are şi acest rol de a sprijini formarea unei clase mijlocii, pentru că în ţările dezvoltate această categorie este coloana vertebrală a economiei. În România, această pătură este încă în formare şi o impozitare agresivă ar subţia-o semnificativ şi ar împinge-o să emigreze”.
