Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

FORMELE FĂRĂ FOND – CEA MAI MARE BĂTĂLIE CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ

Într-unul din celebrele sale aforisme Nietzsche susţine că dacă vrei să te cunoşti mai bine vezi ce se repetă cu o anumită periodicitate în viaţa ta. Vei avea o revelaţie a destinului. Din numeroasele teme posibile de pus în discuţie la o aşa de importantă zi, am optat pentru evocarea pe scurt, în date şi semnificaţii esenţiale a celei mai mari teorii culturale, sociologice, economice, ideologice şi în ultimă instanţă, literare, estetice: renumita teorie a „formelor fără fond”. Mult mai adevărat, mai exact şi mai eficient ar fi să o numim „bătălie”.

Dacă în alte culturi există o „ceartă”, o „confruntare” permanentă între ceea ce e vechi şi ceea ce e nou, în cultura română există, reluată în numeroase ipostaze, în epoci diferite o bătălie a „formelor occidentale” cu „fondul” autohton, organic, o bătălie inegală, cu învingători imprevizibili, în forme surprinzătoare. Este o bătălie fără pereche în cultura română, de o spectaculozitate care provoacă jocul fosforescent al ideilor. Indiferent cine a învins, mereu societatea românească a avut de câştigat în calea ei inexorabilă spre modernitate. Prima ipostază a bătăliei este cea istorică, exprimată în structura etnogenezei române. Formele latinităţii au învins într-o bătălie care a durat aproape două veacuri fondul dacic. Astfel s-a conturat primul paradox în cultura română (idee, Sorin Alexandrescu): am devenit o insulă de latinitate într-o mare slavă sau maghiară.

Formele latinităţii, având apoi câteva secole la dispoziţie, s-au aşezat, au rodit, au biruit devenind ele însele fond organic, rezistent la toate intemperiile istorice care au urmat. „Formele” slave, germane, maghiare fanariote care au urmat vreme de un mileniu şi ceva nu au mai biruit. Fondul a fost mai puternic.

Din momentul în care apare „Ispita Occidentului” (G. Călinescu), din primele decenii de după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) până la domnia lui Al. I. Cuza, apar şi primii teoreticieni care observă dureroasa ruptură dintre formele occidentale împrumutate ca să asigure modernitatea statului român şi fondul românesc vechi, agrar, feudal, care ilustra ceea ce T. Maiorescu numea „barbaria orientală”.

Primii care au observat fenomenul şi au găsit cu cale să se implice au fost paşoptiştii Heliade, Alecu Russo, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri. Românii au avut o istorie uşor atipică. Nu au participat efectiv la edificarea civilizaţiei moderne, lucrarea lor în istorie seamănă mai mult a veghere la hotarele Europei. Când au avut ocazia şi puterea să se întoarcă în marea familie occidentală, să refacă unitatea dintâi a latinităţii, au aplicat legile bune care funcţionau în Franţa şi în alte ţări. Dacă acolo legile funcţionau pentru că erau rezultatul unui proces îndelungat de adecvare la realităţile naţionale şi istorice, aici, în Muntenia şi Moldova, aplicate mecanic, ele intrau în conflict cu un fond rezistent „ca piatra” (P. }uţea).

Din păcate, s-a procedat la fel cu tot ce era verificat în timp ca viabil, demn de a fi păstrat, de consolidat şi înlocuirea aproape mecanică a noilor legi copiate din Occident. Formele fără fond exprimă această dureroasă ipostază a implementărilor, de cele mai multe ori în confort procustian, fără să se accepte salvarea memoriei istorice, a ceea ce e bun românesc, verificat şi confirmat de istorie. Ca urmare, pentru multă vreme fondul autohton se va situa mereu în divorţ cu formele de împrumut, productive în Occident, căci erau rodul unor procese îndelungate, mai greu acceptate aici deoarece păreau grefate. Analizând evoluţia culturii române în secolul al XIX-lea, Lucian Blaga face distincţia între cele două mari influenţe: cea franceză, în perioada paşoptistă şi cea germană, în timpul domniei regelui Carol I. Influenţa franceză predispune la imitaţie la copiere a formelor – în fond, o formă de plagiat istoric, când un popor copiază pe altul ajungând să-şi piardă până şi numele. Să ne amintim că Valahia era adesea şi atunci numita şi „Belgia Orientului”.

Influenţa germană este mult mai complexă. Ea provoacă, susţine şi dezvoltă creativitatea. Domnia regelui Carol I înseamnă şi această mare schimbare de paradigmă culturală, afirmată prin „Junimea”, susţinută ideologic de Titu Maiorescu, exprimată poetic şi jurnalistic de Eminescu şi dramatic de I. L. Caragiale.

În 1868, la începutul construcţiei sale canonice T. Maiorescu publica în revista „Convorbiri literare” eseul „În contra direcţiei de azi în cultura română”.

Bătălia cu aspect politic, legislativ şi administrativ din perioada paşoptistă devine acum „Teoria formelor fără fond”, numite şi „pretenţii fără fundament”, „iluzii fără adevăr” sau, uşor pleonastic”, „stafii fără trup”.

Maiorescu ridică problema la rang de principiu, de „caz”, o conceptualizează, o radicalizează, provoacă un adevărat scandal ideologic. Cel puţin câteva afirmaţii ale lui Maiorescu au devenit clasice. Prima: „forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă”. A doua: „Este mai bine să nu facem o şcoală, decât să facem o şcoală rea”. A treia: „Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, înainte de a avea învăţători capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică”. Cine are la îndemână „Însemnările zilnice” ale criticului poate găsi pasajul cu şcolile pe care dorea să le închidă în cazul în care ar fi ajuns ministrul instrucţiunii publice. Motivul: lipsa profesorilor de valoare. Teribil!

Concluzia cade ca o ghilotină: „Viţiul radical în toate directiva de astăzi a culturii române este neadevărul (...) în toate formele de manifestare a spiritului public”. Am insistat asupra acestor idei deoarece anul 2017 este propus de N. Manolescu să fie „Anul Maiorescu”, prilejuit de comemorarea unui veac de la moarte (17 iunie, 1917). La câte drame au apărut în absenţa lui Maiorescu din şcoli, din universităţi, din librării, este de presupus că dezbaterea va avea darul de a asana şi moraliza spiritul public. Nu vom spune „Înapoi, la Maiorescu!” ci vom susţine, cum
s-a mai spus cândva, îndemnul „Înainte, cu Maiorescu!”

În observarea efectelor „teoriei formelor fără fond” Eminescu este mai pragmatic decât Maiorescu. Eminescu observă rapiditatea cu care s-au impus formele şi „mizeria” care a rezultat: „mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze noilor condiţii. Dacă reformele şi schimbările vin ca la noi, cu aruncarea în apă a oricărei tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi, la ... mizerie”. Maiorescu nu respinge formele occidentale, ci doar constată efectele, formele goale, proliferate la toate nivelurile. Singura şansă, vede Eminescu, este factorul economic: „Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică”.

Necazul constă, crede Eminescu, în faptul că peste „ţara bună”, peste „poporul aşezat”, „cuminte şi bun” se aşază „tocmeala proastă”, „secta demagogică” şi „negustoria de vorbe”.

Atunci când formele nu reuşesc să modifice fondul – şi asta se întâmplă mai mereu – ele, de fapt, nu reuşesc decât să-l irite, să-l trezească din starea lui vegetativă, atemporală. Ca atare fondul reacţionează şi produce forme caricate care se observă în mentalităţi şi mai ales în limbaj, ca cea mai subtilă cutie de rezonanţă a socialului..

Comediile lui Alecsandri şi Caragiale sunt cel mai pur produs al acestei situaţi, deoarece prezintă efectele spectaculoase până la grotesc şi monstruos ale formelor fără fond. Caragiale mai ales spune ce devine omul care suportă ruptura dintre fond şi formă. La nivelul comportamentului – o monstruozitate, la nivelul conştiinţei – un dezastru, la nivelul limbajului – o caricatură.

Românii, ca popor cu civilizaţie modernă de împrumut, au la temelia literaturii moderne doi comediografi şi nu voci tragice, cum ar fi firesc pentru un popor vechi, din preajma Eladei, cu un fond mitic excepţional, suportând senin teroarea istoriei. Toate popoarele vechi ale Europei au la temelia culturii o poveste tragică, mitologică sau istorică. Numai noi şi, din câte ştim, sârbii, avem acest blestem, de a avea în matrice comicul, caricaturalul.

Avem, neîndoielnic, geniul batjocoririi al luării în tărbacă, al râsului. Puterea românului de a transforma totul în caricatură este fabuloasă, este, cred, fără egal în Europa. Este răzbunarea spiritului nesupus, neiertător.

Daţi românului un mare concept politic şi lăsaţi-il două decenii, nu mai mult. La final vă veţi îngrozi. Nu rămâne piatră pe piatră. Nu comentez felul în care a batjocorit comunismul, că şi acesta poate că îşi merita soarta, dar capitalismul după un sfat de veac, cu ipostaze noi, „de cumetrie”, sălbatic, generator de corupţie cum neamul nu-şi mai aminteşte să fi existat, de sărăcie, ca nicăieri în lumea unde este semn de prosperitate, trebuie reinventat din temelii.

La un alt nivel, conform evoluţiei societăţii româneşti, în perioada interbelică tema este dominantă în operele lui C. S. Zeletin, C. Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi mai ale prin E. Lovinescu. Teoria „sincronismului” reia, dintr-o altă perspectiva teoria formelor fără fond.

Mai ales după anul 2000, când România dezvoltă efectiv o paradigmă europeană, s-au repornit motoarele integrării, s-au inventariat disfuncţiile, s-au identificat continuităţile şi a revenit, mai amplă şi mai ademenitoare ca niciodată „ispita Occidentului”. Eugen Simion, N. Manolescu, Lucian Boia, H. R. Patapievici dezbat tema din diferite perspective.

Pentru prima dată în istoria temei „formele” sunt dorite, aşteptate de toată lumea. Și tot pentru prima dată „fondul” nu mai opune rezistenţă. Dar se cuvine să observăm că nu mai avem de-a face cu acel fond organic, de la început, care reactiva formele ce i se impuneau.

Este un fond şubrezit şi caricat de ceea ce i s-a întâmplat în partea a doua a secolului al XX-lea. Satul românesc, care a ilustrat întotdeauna ideea de tradiţie, de fond organic, a intrat în al doilea mileniu afectat profund de sistemul comunist. Clasa muncitoare, idealizată peste măsură şi formată în cea mai mare parte din ţărani dislocaţi şi transformaţi în muncitori industriali s-a dovedit un uriaş cu picioare de lut. Ea nu mai ilustra nici fondul de unde provenea şi nu cunoştea nici formele spre care se îndrepta.

Pentru prima dată fondul aştepta de la formele noi, occidentale, soluţii salvatoare.

Intrarea în Uniunea Europeană a fost unul din evenimentele care ne vor marca profund istoria. Nu acum şi nu aici inventariem beneficiile acestui eveniment. Dar se cuvine să fim fini observatori ai momentului, să identificăm fenomene şi mentalităţi care se desfăşoară chiar sub ochii noştri inexplicabil inocenţi. În primul rând românii caută locuri cu „forme” deja realizate şi nu mai vor să audă de cele imperfecte de acasă. Nici măcar nu mai vor să se implice în corijarea lor.

Toate conceptele care înnobilează şi justifică civilizaţia în Uniunea Europeană au la noi semantica imaginată, subiectivizată până la inacceptabil. Libertatea, democraţia, justiţia, ideea de afacere, profit... sunt cuvinte pe care fiecare le înţelege cum îi convine. Libertatea de expresie, atât de jinduită, a devenit, dintr-o mare şansă spirituală, doar dreptul de a huli, de a insulta.

Statisticile europene (ne) sunt umilitoare. Cei mai mulţi copii care nu mai cred în şcoală sunt la noi. Încă o vreme în acest ritm şi ajungem la statisticile ultimului mandat al lui Spiru Haret.

Au mai apărut, mai mult ca fenomene de excepţie, îmbogăţiţii fără bosă. Ar fi bine să amintim, ca un avertisment, un verset din Eminescu: elitele înalţă naţiunea, iar clasele superpuse o prăbuşesc. Tot ce se întâmplă cu medicii, cu muncitorii, cu elitele noastre e un fenomen de tranziţie. S-a ajuns la situaţia paradoxală nouă în istoria noastră: formele europene mai mult fascinează şi cheamă spre ele, decât vin şi „lucrează” asupra fondului.

Idealul ar fi să existe forme cu fond. Când se va împlini acest fapt vom încheia o mare etapă în istoria culturală a neamului. Atunci vom fi deplini şi întregi într-o Europă văzută şi ca o casă a noastră. Atunci ne vom împăca frumos cu noi înşine.

Dar, vorba cuiva, hâtru de la butucul limbii române: până atunci va mai curge apă pe Dunăre!...




Categorie articol: 

Comentarii