Liderii marilor puteri dictează traseul evenimentelor mondiale, exportăm inteligenţă şi importăm refugiaţi, ne jucăm soarta la păcănele şi suntem voluntari în toate războaiele lumii.
Ne mor adevăraţii români, cum mor stejarii, în picioare, uităm de părinţi şi de fraţi, iar noi suntem prinşi în vâltoarea vremelnicei treceri, ca-n menghina unei idei fixe; uităm doina cântată din frunza de salcâm şi ne scriem istoria cu nume fictive, nirvane cu iz de cadâne. Ne amanetăm visele pe tâmpla dimineţilor târzii, ca într-un poem încă nescris. Trăim într-o lume flancată de abisuri şi griji în zadar, în care adie simboluri transcendentale, o lume unanim acceptată, în care butada se împarte la doi. Teribilismul ne conectează la normele sociale în care viaţa se vinde pe sub mână, ca un brand de ţară, sau ca o chestiune identitară, ca într-o ardere de tot, într-un con de umbră. Ignoranţa s-a cuibărit pe malul stâng al sufletului, iar conştiinţa unui popor se vinde la răscrucea ultimelor decenii de incertitudine.
Dar până când? Pânâ când ne vom lua doza zilnică de indiferenţă şi ne vom intui destinul în metafora traversată de tema morţii? Până când vom juca şotron cu cranii de îngeri şi cu lacrima icoanelor creştine? Ne oblojim rănile cu o ceaţă confuză, în care răstignim fiecare cuvânt şi îmblânzim trufia vocalelor cenuşii. Dar câţi dintre noi simt durerea prelinsă pe cruce şi văd Cartagina-n flăcări?
