Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Dictionar de ginduri

REALISM. 1. Va amintiti celebra formula a lui Stendhal din Rosu si negru (1830): "Romanul e o ca o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Reflecta cind albastrul cerului, cind baltoacele de noroi de sub picioare"? Mie unuia mi-a venit in minte deunazi si m-am lasat pentru o clipa cucerit de claritatea ei, de nobletea gestului, de bucuria cu care m-as lasat scufundat intr-o opera de arta (fie ea literatura sau arta plastica), care sa se ghideze dupa asemenea principii. Si apoi m-am scuturat din reverie numai ca sa realizez ca realismul e orice numai oglinda nu. Ca realitatea obiectiva poate fi inteleasa si cuprinsa de mintea umana prin intermediul simturilor e o idee lansata inca din secolul al 18-lea de Kant. Secolul pozitivismului, de dupa Kant, a intarit la rindul lui credinta in puterea umana de a percepe senzorial realitatea in mod obiectiv. Ceea ce a ramas insa neexplicat in pozitivism, ca mai intotdeauna in sistemele de gindire care se concentreaza prea mult pe factori externi fiintei umane, au fost limitele perceptiei umane (de exemplu, ceea ce se intimpla in prezenta noastra, dar la care nu avem acces pentru ca sintem cu spatele. Putem auzi, daca ceea ce se intimpla e insotit de zgomot, dar daca nu e, si daca nu are nici miros, atunci sintem depasiti de eveniment prin natura limitelor noastre senzoriale). Cu toate acestea, faptul ca noi nu participam in acel eveniment, inseamna ca el nu s-a petrecut? Daca pentru noi, ceva ce are loc in spatele nostru, nu poate fi mirosit, si nici auzit, nu poate fi pipait, deci ne depaseste senzorial, nu exista, chiar inseamna ca acel eveniment nu s-a petrecut? Realitatea pe care realismul lui Stendhal o descrie e mult mai simpla. E directa si obiectiva. Sau cel putin asa a crezut autorul ei pe cind scria "Rosu si negru". Ca realitatea din acel realism clasic francez e doar o iluzie, a inteles-o Stendhal putin mai tirziu, pe cind scria "Manastirea din Parma" (1839). Celebra scena a bataliei de la Waterloo, la care Fabrice del Dongo nu mai apuca sa ia parte e acum unul dintre "topoii" cei mai faimosi din opera realistului francez. Marea intrebare pe care experienta lui Fabrice pare sa o ridice in roman este: Daca el nu a participat in ea, inseamna ca batalia de la Waterloo nu a avut loc? Stendhal nu alege la intimplare un eveniment de talia acelei faimoase batalii care a pus capat imperiului lui Napoleon. Dimpotriva, episodul in sine e reprezentativ pentru maniera mai complicata in care autorul ajunge sa inteleaga realismul catre sfirsitul activitatii sale artistice (Stendhal moare la trei ani dupa publicarea Manastirii...). In felul acesta el se muta mai aporape de realismul psihologic al marelui realism rus, in care realitatea nu exista decit in masura in care este filtrata prin prisma subiectivitatii personajului/personajelor centrale. O alta maniera de a intelege realismul apartine celorlalti doi monstri sacri ai realismului francez: Balzac si Flaubert, in care naratorul omniscient, mai degraba decit sa descrie realitatea (constient de limitarile unei asemenea exercitiu) decide sa creeze verosimilitudine.




Categorie articol: 

Comentarii