De fapt, nu e un mare secret: dacă vrei să devii candidat pe listele vreunui partid, la alegerile parlamentare (sau oricare altele), în afară de activitatea politică prin care să te fi făcut deja remarcat, trebuie să vii cu nişte bani de acasă. Şi nu puţini. Iar pentru un om simplu, cu nişte crezuri politice, cu nişte idei bune, inteligent, pregătit, dar să zicem doar salariat, suma reprezintă în sine o avere.
Să luăm de exemplu ALDE – partidul lui alde Tăriceanu şi Constantin. ALDE a anunţat deja condiţiile necesare unui doritor din partid să fie pe listele pentru alegerile din iarna asta: „Contribuţia pe care fiecare organizaţie judeţeană şi fiecare parlamentar ALDE vor trebui să o asigure pentru campania electorală conform prevederilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, va fi de 10 salarii de bază minime brute pe economie pentru fiecare candidat la funcţia de deputat sau de senator - contribuţia fiecărei organizaţii judeţene, respectiv de 63.000 lei (60 de salarii minime brute pe economie) - contribuţia fiecărui candidat la funcţia de deputat sau senator”, se arată într-un comunicat al partidului. Aceasta a fost decizia conducerii ALDE şi a fost anunţată public zilele trecute.
Cum spuneam, 63.000 de lei, adică vreo 14.000 de auro, poate reprezenta o avere pentru cei mai mulţi dintre români, dintre simpatizanţii ALDE ori chiar dintre membrii activi ai acestei formaţiuni. Iar asta nu se întâmplă doar în cazul ALDE – ei au fost primii care au anunţat-o. Cam toate partidele procedează la fel, iar asta e suma oficială, legală, stabilită prin lege. Ce sume or plăti de fapt aspiranţii la un fotoliu de parlamentar, mai ales pe un loc cu adevărat eligibil, numai ei ştiu.
Dar cine se vrea parlamentar trebuie să aibă măcar banii ăştia – care, sincer, nu că ar fi greu de recuperat după aceea. De fapt, aici e problema: constrânşi să „cotizeze” din start cel puţin 14.000 de euro, la care se adaugă cam încă pe atât cheltuielile proprii pentru campanie (ei ştiu de unde or face rost de bani), candidaţii ajunşi parlamentari – şi nu numai – se vor gândi, evident, la cum să-i recupereze cât mai rapid posibil. De aici până la corupţie, trafic de influenţă şi mită nu mai e decât un pas. Evident, partidele spun că n-au bani ca să le facă propriilor candidaţi campanie, deci de unde atăta bănet de afişe care să intoxice oraşele şi satele, başca găleţi, pelerine, pungi cu alimente şi alte asemenea „stimulente” electorale? Să mai vorbim de cumpărarea de voturi? Iar în acest mod, şansele ca în parlamentul ăla hulit, penal şi ineficient de care ne plângem cu toţii să ajungă şi oameni simpli, dar de ispravă, sunt egale cu zero.
Cum spuneam, situaţia nu este aceasta doar în cazul ALDE, din păcate. Aşa se procedează în politică în general şi aşa se începe profesia de politician, aia în care începi să fii plătit pentru că faci politică: plătind o taxă uriaşă pentru nivelul de venituri al unui om normal, calculată, ironic, în funcţie de salariul minim pe economie – pe care cei mai mulţi politicieni nu l-au experimentat niciodată în viaţa lor.
Pentru că asta e marea problemă a politicienilor români: chestiuni precum „salariul minim”, „nivel de trai”, „cetăţean”, „taxe”, „cozi la înmatriculare” sunt lucruri despre care ei habar nu au, pentru că nu se lovesc niciodată de ele, ocolindu-le. Pentru ei sunt lucruri abstracte, SF-uri, poveşti din popor. Pentru că ei au bani să-şi cumpere locul de candidat, funcţia şi, eventual, chiar alegătorii. Restul nu mai contează.
