Despre pierderea ideii de elita si elite se vorbeste mult in proaspatul nostru secol. Cel din care numai ce am iesit nu a fost nici el mai breaz, mai ales dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, cind posibilitatea unei societati de factura egalitara s-a dovedit treptat utopica, iar sperantele omenirii intr-o societate mai buna s-au facut praf si pulbere. Explozia economica a anilor ’50 din Statele Unite si Europa de Vest, ’60 si ’70 din Japonia si micile societati capitaliste din juru-i: Taiwan, Hong Kong, Singapore a dus la reconstruirea unei solide culturi de masa, cultura a carei evolutie normala fusese intrerupta de razboi.
Odata cu noua cultura de masa a anilor ’60, asistam la cea din urma zvicnire a ideii de elita (intelectuala, artistica sau politica), cu generatia beat din Statele Unite si cu enormele miscari de protest din Franta si din Japonia (impotriva tratatului de colaborare cu Statele Unite). Odata infrint acel puseu de vointa a maselor, miscarile sociale de anvergura s-au incheiat (asta daca nu luam in considerare rebeliunile recente din Franta si Statele Unite, care deschid, probabil, o serie de revolte populare de factura etnica si religioasa). Cu ele, au disparut si elitele. Icoanele culturii populare (de masa) s-au instalat autoritar in constiinta oamenilor pentru a deveni mai importante decit cele religioase sau intelectuale.
In Statele Unite de astazi, nu profesorii sint admirati, ci starurile de televiziune si film, nu intelectualii iau atitudine politica, ci cintaretii de muzica usoara. Barbatii se viseaza bogati ca Donald Trump, puternici ca Shaquille O’Neill, norocosi ca Bill Gates, iar femeile se viseaza sotiile primilor, pentru a le putea cheltui banii, sau se viseaza modele faimoase care fac furori pe podiumurile de moda ale lumii.
Doua recente experimente media din tara noastra au redeschis si la noi discutia despre elite, valori, modele. "Generatia asteptata", primul dintre ele, s-a dovedit un esec lamentabil de proiectare drept staruri ale vietii noastre publice a unui numar de peste doua sute de tineri din care, poate numai o treime si-ar fi avut locul printre liderii unei generatii. Un al doilea este acum in curs de desfasurare si se doreste un fel de competitie deschisa tuturor romanilor pentru desemnarea celui "mai mare roman" din toate timpurile. Dincolo de aberatia conceptului de roman, care nu poate exista in afara unei definitii operationale (ce este, de fapt, "un roman"?, care sint criteriile care il definesc?), proiectul in sine a dovedit fara putinta de tagada aceeasi confuzie a valorilor despre care vorbeam mai sus in cazul Statelor Unite. Desi nu si-au facut loc pe lista ultimilor 10, listele preliminare contineau tot felul de nume propuse de diversi, printre care cele ale unor notorii "staruri" contemporane care numai mentionate in contextul frazei "cel mai mare roman" si te faceau sa izbucnesti in hohote nestavilite de ris. Iar pe lista finala competitia pentru titlul de "cel mai mare roman" dintre Richard Wurmbrand si Ion Antonescu (tragedia primului fiind in mod indirect legata de incompetenta politica a celui de al doilea) nu poate decit sa te intristeze, iar cea dintre Carol I si Alexandru Ioan Cuza sa te faca sa zimbesti.
Ca lupta pentru pastrarea unor elite reale e deja o batalie pierduta pare sa fie acum o discutie irelevanta. Intoarcerea la conservatorism pe care o inregistreaza acum societatea americana (pe care o iau ca barometru a ceea ce se va intimpla mai devreme sau mai tirziu si in restul lumii) ar putea, insa, sa devina, in mod paradoxal, o solutie viabila pentru instalarea unor noi elite al caror model sa fie un pic mai demn de urmat.
Odata cu noua cultura de masa a anilor ’60, asistam la cea din urma zvicnire a ideii de elita (intelectuala, artistica sau politica), cu generatia beat din Statele Unite si cu enormele miscari de protest din Franta si din Japonia (impotriva tratatului de colaborare cu Statele Unite). Odata infrint acel puseu de vointa a maselor, miscarile sociale de anvergura s-au incheiat (asta daca nu luam in considerare rebeliunile recente din Franta si Statele Unite, care deschid, probabil, o serie de revolte populare de factura etnica si religioasa). Cu ele, au disparut si elitele. Icoanele culturii populare (de masa) s-au instalat autoritar in constiinta oamenilor pentru a deveni mai importante decit cele religioase sau intelectuale.
In Statele Unite de astazi, nu profesorii sint admirati, ci starurile de televiziune si film, nu intelectualii iau atitudine politica, ci cintaretii de muzica usoara. Barbatii se viseaza bogati ca Donald Trump, puternici ca Shaquille O’Neill, norocosi ca Bill Gates, iar femeile se viseaza sotiile primilor, pentru a le putea cheltui banii, sau se viseaza modele faimoase care fac furori pe podiumurile de moda ale lumii.
Doua recente experimente media din tara noastra au redeschis si la noi discutia despre elite, valori, modele. "Generatia asteptata", primul dintre ele, s-a dovedit un esec lamentabil de proiectare drept staruri ale vietii noastre publice a unui numar de peste doua sute de tineri din care, poate numai o treime si-ar fi avut locul printre liderii unei generatii. Un al doilea este acum in curs de desfasurare si se doreste un fel de competitie deschisa tuturor romanilor pentru desemnarea celui "mai mare roman" din toate timpurile. Dincolo de aberatia conceptului de roman, care nu poate exista in afara unei definitii operationale (ce este, de fapt, "un roman"?, care sint criteriile care il definesc?), proiectul in sine a dovedit fara putinta de tagada aceeasi confuzie a valorilor despre care vorbeam mai sus in cazul Statelor Unite. Desi nu si-au facut loc pe lista ultimilor 10, listele preliminare contineau tot felul de nume propuse de diversi, printre care cele ale unor notorii "staruri" contemporane care numai mentionate in contextul frazei "cel mai mare roman" si te faceau sa izbucnesti in hohote nestavilite de ris. Iar pe lista finala competitia pentru titlul de "cel mai mare roman" dintre Richard Wurmbrand si Ion Antonescu (tragedia primului fiind in mod indirect legata de incompetenta politica a celui de al doilea) nu poate decit sa te intristeze, iar cea dintre Carol I si Alexandru Ioan Cuza sa te faca sa zimbesti.
Ca lupta pentru pastrarea unor elite reale e deja o batalie pierduta pare sa fie acum o discutie irelevanta. Intoarcerea la conservatorism pe care o inregistreaza acum societatea americana (pe care o iau ca barometru a ceea ce se va intimpla mai devreme sau mai tirziu si in restul lumii) ar putea, insa, sa devina, in mod paradoxal, o solutie viabila pentru instalarea unor noi elite al caror model sa fie un pic mai demn de urmat.
