L-am urit pe Ceausescu din toata fiinta mea pentru toate "sacrificiile comuniste" care mi-au umbrit copilaria. Pentru lectiile scrise la flacara luminarii, pentru cartile citite la lumina difuza a unei lanterne ruginite. L-am urit pentru ca m-a invatat limba rusa, ca m-a fortat sa lucrez tone de culegeri de matematica si fizica, obligindu-ma, astfel, sa ma fac inginer. L-am urit pentru ca mi-am petrecut toata adolescenta in tenisi chinezesti sau in espadrile, ucigind din fasa orice urma vaga de feminitate. L-am urit pentru ca imi strica duminicile cu cozi interminabile, la lapte, la piine, la ratia de ulei sau salam. L-am urit pentru ca toata copilaria am jinduit dupa portocale si pentru ca m-a mintit ani la rind ca bananele sint verzi. L-am urit pentru toate rochiile acelea incomode din jerse butucanos, pentru sandalele de scai, care se cojeau dupa o saptamina, pentru pantalonii de prelata rigida purtati in loc de blug, si asa-zisele paltoane din tercot, din care in permanenta iesea vatelina. L-am urit pentru ca in clasa eram 42 de elevi, motiv pentru care in fiecare zi aveam extemporal. Despre libertate sau sinceritate, nici nu putea fi vorba. Dar am trecut peste toate, iar acum nici macar ura nu mai simt fata de el.
Pentru copiii din ziua de astazi, toata aceasta insiruire seamana a fictiune sau, mai rau, a exagerare. Pentru ei, asemenea lucruri nu par credibile, si nici nu au cum sa fie. Viata lor e complet diferita, au alte posibilitati, alte oportunitati, au o alta deschidere. Din pacate insa, nu inseamna si ca traiesc mai linistiti decit noi. Au si ei destule probleme si, fara sa incerc sa minimalizez ceva, consider ca ale lor sint mai mari decit ale noastre. Si am sa ma refer aici la una din cele mai grave: securitatea.
Copiii nostri nu sint in siguranta, nici in cartierele marginase, nici in plin centru, nici in parcuri, nici in scoli. Si nu ma refer la acei copii scapati de sub control, care se dedau la tot felul de acte de violenta, sau la acei copii cu parinti denaturati care ii supun la tot felul de bestialitati. Ma refer strict la acei copii normali, cu parinti normali. Ma refer la acei copii buzunariti in curtea scolii, agresati in plina zi, in parc, pentru 1 leu, la acei copii amenintati, fara motiv, de pustanii de cartier trecuti deja prin viata. Copiii nostri nu au "dreptul" sa iasa cu colegii, intr-o dupa-amiaza de duminica, pe Faleza, sau in Parcul Monument, cu bicicleta, cu placa sau rolele. Oricind pot "deranja" pe cineva, si totul sa se transforme intr-un calvar. Si atunci, ce sa faci, tu, parinte? Sa iti sechestrezi copilul in casa? Sa il supraveghezi in permanenta? Chestia asta tine pina pe la 10-11 ani. Dupa aceea e deranjant, si pentru el, si pentru tine. Stiu, sint oameni platiti sa asigure linistea si siguranta cetatenilor. Numai, ca, din pacate, cind se petrec asemenea incidente, ei nu prea sint prin preajma. Institutiile abilitate in acest sens se pling ba ca nu au oameni suficienti, ba ca nu au banii necesari. Scuze se gasesc girla, dar ele nici nu ne linistesc, nici nu rezolva problema. Iar acestea sint "nimicuri". Ginditi-va, la copiii disparuti! Statisticile arata ca, in Romania, in anul 2005, au fost sesizate la Politie, 202 cazuri de minori disparuti, pentru ca in 2006 numarul sesizarilor sa ajunga la aproape 1.300. Unii au fost gasiti, dar despre 330 nici pina astazi nu se stie nimic. Nici nu vreau sa ma gindesc la copiii disparuti si descoperiti morti dupa citeva luni, cazuri arhicunoscute din presa centrala. Credeti ca ii consoleaza pe acesti parinti faptul ca sint demisi din functii politisti sau jandarmi si ca cineva recunoaste, intr-un final, ca vinovate sint saracia sau incompetenta? Fiti siguri ca nu. S-a ajuns prea departe si de aceea, de urgenta, ceva trebuie facut. De unde, de neunde, scolile, parcurile, locurile de joaca si de promenada trebuie pazite mai atent, iar prin cartiere, patrulele ar trebui sa isi faca mai mult simtita prezenta. Pentru ca, la urma urmei, cineva, trebuie sa ne apere copiii, odata iesiti din casa.
Pentru copiii din ziua de astazi, toata aceasta insiruire seamana a fictiune sau, mai rau, a exagerare. Pentru ei, asemenea lucruri nu par credibile, si nici nu au cum sa fie. Viata lor e complet diferita, au alte posibilitati, alte oportunitati, au o alta deschidere. Din pacate insa, nu inseamna si ca traiesc mai linistiti decit noi. Au si ei destule probleme si, fara sa incerc sa minimalizez ceva, consider ca ale lor sint mai mari decit ale noastre. Si am sa ma refer aici la una din cele mai grave: securitatea.
Copiii nostri nu sint in siguranta, nici in cartierele marginase, nici in plin centru, nici in parcuri, nici in scoli. Si nu ma refer la acei copii scapati de sub control, care se dedau la tot felul de acte de violenta, sau la acei copii cu parinti denaturati care ii supun la tot felul de bestialitati. Ma refer strict la acei copii normali, cu parinti normali. Ma refer la acei copii buzunariti in curtea scolii, agresati in plina zi, in parc, pentru 1 leu, la acei copii amenintati, fara motiv, de pustanii de cartier trecuti deja prin viata. Copiii nostri nu au "dreptul" sa iasa cu colegii, intr-o dupa-amiaza de duminica, pe Faleza, sau in Parcul Monument, cu bicicleta, cu placa sau rolele. Oricind pot "deranja" pe cineva, si totul sa se transforme intr-un calvar. Si atunci, ce sa faci, tu, parinte? Sa iti sechestrezi copilul in casa? Sa il supraveghezi in permanenta? Chestia asta tine pina pe la 10-11 ani. Dupa aceea e deranjant, si pentru el, si pentru tine. Stiu, sint oameni platiti sa asigure linistea si siguranta cetatenilor. Numai, ca, din pacate, cind se petrec asemenea incidente, ei nu prea sint prin preajma. Institutiile abilitate in acest sens se pling ba ca nu au oameni suficienti, ba ca nu au banii necesari. Scuze se gasesc girla, dar ele nici nu ne linistesc, nici nu rezolva problema. Iar acestea sint "nimicuri". Ginditi-va, la copiii disparuti! Statisticile arata ca, in Romania, in anul 2005, au fost sesizate la Politie, 202 cazuri de minori disparuti, pentru ca in 2006 numarul sesizarilor sa ajunga la aproape 1.300. Unii au fost gasiti, dar despre 330 nici pina astazi nu se stie nimic. Nici nu vreau sa ma gindesc la copiii disparuti si descoperiti morti dupa citeva luni, cazuri arhicunoscute din presa centrala. Credeti ca ii consoleaza pe acesti parinti faptul ca sint demisi din functii politisti sau jandarmi si ca cineva recunoaste, intr-un final, ca vinovate sint saracia sau incompetenta? Fiti siguri ca nu. S-a ajuns prea departe si de aceea, de urgenta, ceva trebuie facut. De unde, de neunde, scolile, parcurile, locurile de joaca si de promenada trebuie pazite mai atent, iar prin cartiere, patrulele ar trebui sa isi faca mai mult simtita prezenta. Pentru ca, la urma urmei, cineva, trebuie sa ne apere copiii, odata iesiti din casa.
