Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Cine a plătit datoria lui Ceaușescu

S-a tot vorbit acum că, în urmă cu 30 de ani, în aprilie 1989, dictatorul Nicolae Ceaușescu anunța, triumfător și mândru nevoie mare, că România și-a achitat toate datoriile externe. A fost un moment foarte lăudat și mediatizat de presa acelor vremuri, ca și de o bună parte a presei actualelor vremuri – ca și cum a fost o mare realizare a României și, mai ales, a lui Ceaușescu și a regimului lui. Un motiv în plus de a li se reactiva unora tâmpa nostalgie după acele vremuri și de a-l ridica în slăvi pe dictatorul comunist ca fiind un mare patriot care și-a salvat țara - motiv pentru care „agenturile străine” și capitaliștii invidioși ar fi complotat pentru a-l înlătura de la Putere, în urma unei „false” Revoluții.

„Pentru prima dată în istoria sa îndelungată, România nu mai are nici o datorie externă, nu mai plătește tribut nimănui și este cu adevărat independentă - și economic, și politic. ... A trebuit să acționăm în așa fel încât să asigurăm atât dezvoltarea generală a țării, cât și lichidarea treptată, în această perioadă, a întregii datorii, să luăm totodată măsurile necesare pentru întărirea continuă a ordinii și disciplinei. ... Orice om de bună-credință poate vedea marile transformări care au avut loc în România și care au ridicat nivelul general de civilizație și de trai al întregului nostru popor” – se adresa atunci Nicolae Ceaușescu în cadrul Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român, printre aplauzele și uralele puternice ale lingăilor din partid, presărate cu scandări de genul „Ceaușescu - PCR”, „Ceaușescu și poporul!”, „Ceaușescu, România - stima noastră și mândria!”.

Da, regimul comunist de atunci își plătise datoriile externe, dar cu ce preț? Cu prețul înfometării românilor, cu prețul unei suferințe teribile, prin instaurarea unei terori inimaginabile acum (acea „întărire continuă a ordinii și disciplinei” despre care vorbea Ceaușescu) și printr-o lipsă acută a bunurilor de orice fel – o situație care a continuat și după plata totală a datoriilor externe. Absolut toate produsele mergeau la export, importurile se reduseseră până aproape de zero, iar 20 de milioane de români fuseseră aduși la disperare. Nu se mai găsea absolut nimic în magazine – nici măcar alimente de bază sau bunuri de folosință îndelungată. Alimentele se dădeau doar pe cartelă - jumătate de pâine de persoană pe zi, câteva sute de grame de preparate sau de carne pe săptămână, 0,75 litri de ulei pe lună, 500 de grame de mălai și făină lunar, 4 ouă lunar de persoană. Pentru orice aliment – de la lapte la carne – se stătea cu orele ori cu zilele la cozi imense, în soare, în ploaie, în ger. Făceau cu schimbul copiii, părinții și bunicii, în speranța că familia respectivă va putea cumpăra ceva de mâncare. Se stătea zilnic în întuneric, în frig, fără căldură, fără curent, fără gaze, fără apă caldă. Până și încălțăminte se găsea doar din an în Paște, cam ca portocalele (erau cozi la magazinele de încălțăminte când se băgau „adidași” și trebuia să fii pe fază ca să apuci). De fapt, timp de 9 ani, românii au fost pur și simplu umiliți în ultimul hal cu putință. „Nivelul ridicat de civilizație și de trai al întregului nostru popor”, despre care vorbea Ceaușescu, reprezenta în realitate o viață mai grea decât pe timpul unui război – nici măcar atunci nu a existat o așa raționalizare drastică a alimentelor. Plata datoriilor externe a însemnat de fapt sacrificarea vieții locuitorilor acestei țări, o bătaie de joc a regimului la adresa unei întregi țări – și asta pentru un moft paranoic al unui dictator cu 4 clase. Mai ales că împrumuturile externe contractate de regimul comunist prin anii ’60-’70 au fost făcute cu cap, fiind destinate nu pentru plata salariilor și pensiilor speciale, ca acum, ci pentru industrializarea României. Toate fabricile, uzinele și mărețele realizări ale Epocii de Aur din majoritatea sectoarelor economice de până în 1980 s-au făcut cu dolarii din împrumuturile externe. Când nebunului i s-a pus pata să le plătească în avans, cu orice preț, bazându-se pe liniile de producție existente, nimeni nu a știut sau nu a avut curajul să-i explice că fără investiții permanente, fără retehnologizare, fără a ține pasul cu avansul tehnologic continuu al țărilor cu adevărat industrializate, industria românească va da chix. Asta a însemnat, pe lângă înfometarea populației, ambiția prostească a lui Ceaușescu de a refuza timp de 9 ani orice contact cu Vestul și de a cumpăra tehnologie nouă occidentală: o industrie depășită fizic și moral, energofagă și ineficientă, cu productivitate extrem de scăzută (de unde și zicala „ziua trece, leafa merge”), care în 1990 era tot la nivelul anilor 1960-70 (autoturismul Dacia 1310 este exemplul suprem în acest sens: în afară de niște mici artificii de design, era aceeași mașină din anii ’70, care nu doar că era depășită total din punct de vedere tehnic, dar avea și un cost foarte mare de producție, ceea ce o făcea ineficientă pe o piață liberă, lucru valabil cam pentru orice produs fabricat în România).

Plata cu orice preț a datoriilor externe de către Ceaușescu nu a fost un act de patriotism, nu a fost un act de eficiență economică, ci o bătaie de joc la adresa acestui popor. În realitate, nu Ceaușescu a plătit datoriile, ci românii, prin sacrificiul lor – sacrificiu care s-a prelungit, prin efectele acelei decizii, până aproape de zilele noastre. Din punct de vedere economic, „Geniul Carpaților” era, pur și simplu, un analfabet.

Ceea ce trebuie însă înțeles este că împrumuturile făcute de o țară sunt chiar o necesitate, atât timp cât ele sunt folosite cum trebuie, în scopul dezvoltării economice, în investiții, în infrastructură și nicidecum în a susține consumul prin majorări nejustificate de lefuri la stat și creșteri de pensii speciale. Împrumuturile externe pot fi chiar benefice, atât timp cât nu sunt făcute prin sacrificarea generațiilor prezente ori prin îndatorarea populistă a generațiilor viitoare.




Categorie articol: 

Comentarii