• printre cei care folosesc tot felul de tertipuri pentru a obține bani de la trecători, se află și cerșetori care au trăit drame reale înainte de a ajunge în stradă și care își păstrează o fărâmă de demnitate, chiar dacă sunt dependenți de mila semenilor mai înstăriți
Ziua ies, murdari și zdrențăroși, din tot felul de cotloane: canalizări, ghene, foste canale termice care acum sunt dezafectate, deci nu mai au căldură; case abandonate și foste puncte termice etc. Se postează în fața bisericilor, a magazinelor sau la colț de stradă, în piețe sau lângă patiserii, ori iau cu asalt cimitirele și cortegiile mortuare, uneori bătându-se – chiar la propriu - cu grupurile organizate, pentru a duce crucea sau sicriul. Iar toate cele de mai sus pentru a primi un ban sau ceva de mâncare. Alții urcă în autobuze, fiind dați jos din cauza mirosului pestilențial. Gara CFR nu mai este o atracție pentru ei, din cauza lipsei de călători din ultima vreme, dar se menține practica celor care simulează că sunt muți, oferind călătorilor fel de fel de nimicuri, iar când coboară pentru a urca în alt tren, schimbă… o vorbă cu colegii de breaslă. Sunt apoi indivizi care cer neapărat și cel puțin “un leu”, iar într-o piață, un zdrahon tânăr și bun de muncă repetă la infinit “sărut mâna” pentru o sumă cât de mică. Fauna pestriță a cerșetorilor și oamenilor străzii îi include și pe țuicarii ce acceptă un pachețel cu mâncare, din care păstrează doar băutura și un franc-doi, aruncând la gunoi alimentele. Sunt oameni ai străzii și cerșetori, lumea numindu-i greșit, pe toți, boschetari. În primul rând că aceștia din urmă își fac veacul prin parcuri și spații verzi – fără a avea vreun adăpost deasupra capului. Iar cerșetorii sunt și ei diferiți: unii au unde locui și sunt îngrijiți, dar cei mai mulți, vai de mama lor. Și nimeni nu li se va adresa cu “cerșetorule” sau “om al străzii”, considerându-i boschetari.
Întâmplări de pomină, la Brăila…
Existau și cu mulți ani în urmă infirmi sau persoane de toată mila, dar și indivizi (oameni ai străzii) care recurgeau la tot felul de tertipuri, născocind false necazuri: mâini bandajate și mânjite cu vopsea; un picior îndoit sub pătura de pe scaunul triciclului; alții, având cârje doar de mila lumii, sau pentru a fi folosite la bătaia din fața cârciumilor; ologi care, ușuiți de Poliție, o luau tinerește la fugă. Iar brăilenii mai în vârstă își aduc aminte de un individ care în zorii zilei intra până la brâu într-o gură de canalizare de pe Dorobanți, în zona Pieței Mari, după care așeza bine în jurul lui câteva zdrențe și o cutie de carton. Se văita că a rămas fără picioare pe front, și pleca acasă la lăsarea serii. Însă stratagema i-a ținut până când un confrate de “breaslă” l-a pus pe fugă, în huiduielile publicului trecător.
Alt aspect: fără adăpost, unii bețivi sau cerșetori adormeau în tramvaie (mai ales iarna), iar la cap de linie erau treziți cu o găleată de apă rece sloi aruncată peste ei. Gara CFR era, însă, aprig disputată de oamenii străzii, la clasa a doua neputând să te miști din cauza celor care dormeau pe jos, lângă calorifere, ori pe bănci. Nu furau, dar se lăudau victorioși la confrații întru necaz cu expresia devenită celebră, printre cei fără adăpost: “Bă, eu dorm la unchiu-n gară! Unde cald și ai apă, tauletă…”
”Valorosu” se bucură de doi-trei lei și de o vorbă bună
Ei bine, pentru adevărații oropsiți ai sorții încerci un sentiment de compasiune sau solidaritate. Fiindcă, dincolo de tupeul sau smerenia lor, cu ochii privind în gol, au în spate drame și întâmplări care le-au marcat definitiv viața, fie din vina rudelor sau a societății, fie după ce au ieșit din pușcărie etc. Unii își macină în ei durerile, dau în patima alcoolului sau mor fără nimeni alături. Alții, extrem de puțini, refuză cu demnitate o mână întinsă. Sunt și persoane care nu vor să ajungă la azilul de noapte, sau fug de acolo după două – trei zile. Printre astfel de năpăstuiți, am întâlnit un caz cu totul aparte. Pretinde că îl cheamă S. Vasile, poreclit “Valorosu” și, indiferent de anotimp, își face zilnic apariția pe o stradă dintr-un cartier mărginaș și sărac al Brăilei. Merge foarte greu și, iarna, când este foarte frig, se instalează pe un scaun din plastic, după un anume tipic: pune câteva cartoane pe sol, se înfofolește bine cu două-trei rânduri de haine și schimbă câteva vorbe cu cei 3-4 maidanezi care, credincioși, îi stau mereu în preajmă, așteptând și aceștia ceva de mâncare. Niciodată “Valorosu” nu cere bani sau de-ale gurii, însă este bucuros când le primește, spunând cu sinceritate “Mulțumesc frumos și să vă dea Dumnezeu sănătate !”. Chiar și la un leu – doi se freacă, a saftea, cu bancnotele de barbă. Nu scoți de la el “din prima” vreo vorbă, dar cu timpul și având o bună memorie, ți se destăinuie. “Am 75 de ani, am lucrat la gunoaie (salubritate); trăiesc mai încolo, în căsuța mea… și peste pensie mai primesc ceva de la trecători sau cine e din zonă. Mă mișc greu, nu prea aud, dar în rest sunt sănătos. Și, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt un om liber și fericit !”. Repetă această ultimă precizare, și se bucură dacă cineva revine să mai schimbe câteva vorbe cu el.
