Chiar dacă în alte state un proiect precum FCD ar reprezenta un reglaj vital al polilor doctrinari şi o dialectică nepervertită a conştiinţei, la noi, la ora actuală, într-un mediu politic asfixiat de şmecherie, fraudă morală, birocratism mafiotic, analfabetism sufletesc etc. - deci, cu patima cocinei - un proiect precum FCD pare, din start, a fi sortit unui feedback cu circuit închis. Comprimând în nucleul lui o adunare de forţe elitiste, FCD e un ritm politic al normalităţii, însă unul care se mişcă pe un teren ostil, într-o smoală socială a cărei unică raţiune este aceea de-a transforma tot ce atinge, mai întâi în anormalitate, apoi în pustiu. În opinia mea, FCD şi România sunt două planete diferite, iar distanţa dintre ele, deocamdată, e una ireconciliabilă. FCD reprezintă Politica, adică amânarea resentimentului, în timp ce România e blocată în beciul unei subsidiarităţi ideologice, adică tributară resentimentului. Motivele? Să numărăm câteva pe degete: la noi, iniţiativa civică se prăbuşeşte în spoliere, dialogul social se metamorfozează în răcnetul demagogic al urii, practica compasiunii şi a solidarităţii e împroşcată subit de balele primitivismului comunitar, iar exerciţiul de democratizare e însemnat, rapid, cu fierul încins al psihozelor stângiste. Cugetul colectiv românesc e o cameră complet zidită. El nu poate îngloba politica. Nu din cauza unui handicap "de specie", ci, pur şi simplu, nu-şi poate găsi un sens în afara ordinului. Fie el al unei instituţii a puterii, fie a unei "entităţi" private. Când nu poartă parafa unui ordin, cugetul colectiv românesc se sminteşte, deoarece sforăie pe oasele ideii utopice de Salvator al Naţiunii. De fapt, e ceea ce explica, în urmă cu ceva timp, într-un interviu din "Adevărul", însuşi Teodor Baconschi: "Noi am ajuns într-o situaţie atât de nevertebrată doctrinar în toate partidele, încât produsele politice de pe piaţă sunt destul de rău profilate, indistincte şi de asta persistăm şi în această patologie a liderului mesianic. Nu există salvatori ai Neamului, există doar căi diferite de a cultiva binele comun". Explicaţia lui Baconschi îmi pare a fi una dintre cele mai exacte radiografii axate pe instinctul primar al românului în faţa politicii din câte s-au făcut vreodată.
Dar să nu ne mai lungim. Ştiţi când va reuşi românul să gândească politic, deci să facă politică? Atunci când, printr-o minune (doar printr-o minune! - pe care, apropo, va trebui să o merite!), va înţelege că scopul vieţii nu e supravieţuirea şi nici acumularea, ci cu totul altceva, care e altundeva. Care, unde? Vorba poetului: să ne întindem în pat şi, pentru o clipă, să-i spunem creierului "şşşşşşttt...".
