Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

«Eu nu cred în iubirea României»

Profesorul Adrian Dafinei, de patru decenii cadru didactic la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Fizică, este cel care se ocupă de tinerii fizicieni români şi reuşeşte să-i înveţe astfel încât au devenit cei mai buni din Europa. Din 1998 face parte din staff-ul Olimpiadei Internaţionale de Fizică şi reuşeşte an de an să aducă medalii foarte strălucitoare acasă, astfel încât, în acest domeniu românii sunt cei mai buni din Europa, iar la nivel de performanţă se pot compara cu America.
Conf. univ. dr. Adrian Dafinei a terminat la Brăila Liceul nr. 4. Nu era o şcoală de renume pentru că acolo era greu de intrat în anii 60 dacă nu proveneai din familie de proletari, dar a fost primul lor olimpic la matematică şi la fizică. Bunicul profesorului Adrian Dafinei a fost brutar în Brăila, iar tatăl a fost negustor toată viaţa. Din patru fraţi, trei sunt acum doctori în fizică, iar copiii le calcă pe urme. Fiul profesorului Dafinei este doctor în fizică şi lucrează la Montreal, iar unul din fraţi predă la Universitatea Sapienţia din Roma tot fizica. Cel de-al treilea frate fizician este un cunoscut profesor de fizică la "Iorga", Mihail Dafinei. Cu ocazia celei mai proaspete performanţe reuşite la Olimpiada Internaţională de Fizică de anul acesta, echipa României a luat locul 1 în Europa şi 10 în lume, a acordat un interviu în exclusivitate cotidianului "Obiectiv Vocea Brăilei".

Un profesor bun, esenţial în descoperirea geniilor din clase

- Cum aţi reuşit această performanţă la Internaţionala de Fizică?
- Reuşim pentru că încercăm să inoculăm copiilor, un pic mai devreme decât atunci când vor ajunge în străinătate, felul în care să escaladeze principala noastră diferenţă culturală faţă de ceilalţi oameni din lumea civilizată, adică lipsa respectului de sine, neînţelegerea cuvântului reputaţie şi nici a previzibilităţii. Copiii ăştia înţeleg de devreme că trebuie să aibă o reputaţie solidă când aplică în străinătate, şi să fie previzibili. Noi ştim cam cu doi ani înainte care copii vor fi performanţi. În fiecare an alegem din cei 20 de copii selectaţi în lotul extins pe cei care sunt în acel moment în cea mai bună formă.
- Ce au aceşti copii în plus faţă de ceilalţi?
- În primul rând o naştere excepţională, Dumnezeu i-a făcut foarte deştepţi. Este o condiţie esenţială. Părinţii îi îngrijesc de mici. Acestea nu sunt rezultate care se obţin într-un an. Copiii care obţin rezultate la internaţională se remarcă încă din clasa a VI-a. Copiii ăştia învaţă să fie previzibili ca să ştie lumea din jurul lor de ce vor fi în stare la un moment dat. E o investiţie pe care o fac bine şi le aduce foloase mari. Un copil american plăteşte pe puţin 200.000 de dolari ca să capete poziţia pe care o are Denis Turcu acum. El o are datorită muncii lui, configurată strategic timp de şapte ani.
- Ce trebuie să facă un părinte pentru a avea un olimpic internaţional?
- Dacă are un copil dotat de la Dumnezeu, pentru că fără asta nu se poate, atunci trebuie să-i pună cât mai repede la îndemână cărţi, să citească, şi să-l remarce un profesor de la clasă. Aceşti copii sunt o pacoste la clasă pentru că sunt cu totul altfel decât ceilalţi. Chinuie profesorul pentru că pun întrebări bizare, iar uneori, dacă profesorul nu este suficient de bine şi de înalt pregătit, poate să fie şi luat un pic peste picior de aceşti copii. Părintele trebuie să se gândească foarte bine dacă ceea ce i se întâmplă copilului la şcoală este legat de genialitatea lui din naştere sau e doar o obrăznicie de copil care nu vrea să înveţe. În tot cazul, trebuie să vorbească cu un profesor bun.

"E păcat pentru ţara asta că este aşa gospodărită şi că nu e în stare să-i folosească ea pe copiii ăştia"

- Nu vă pare rău că toţi copiii ăştia geniali pleacă şi nu rămâne niciunul în România să studieze fizica?
- Nu ştiu ce să vă răspund. Eu personal am crezut că dacă m-am născut în România trebuie să rămân aici, dar băiatul meu, care a făcut tot fizica, este doctor în fizică, trăieşte la Montreal. Fratele meu al treilea este şi el doctor în fizică şi lucrează la Universitatea Sapienza din Roma. Fratele meu al patrulea este profesor în Brăila, şi el doctor în fizică. Noi suntem aşa, împrăştiaţi în toată lumea. Nu cred că e rău ca aceşti copii să plece, pentru că ei nici nu pot fi utilizaţi în România. Peste patru ani, când termină şcoala, dacă se fac fizicieni o să câştige 60.000 de dolari pe an, iar dacă se duc în domeniul bancar câştigă cel puţin 220.000 de dolari într-un an. Sumele astea sunt incredibile pentru România. Aceşti copii sunt altceva. Ei nu au în comun cu generaţia lor decât faptul că s-au născut în acelaşi an. Ei au altă muncă depusă, au altă filosofie de viaţă, alte valori. Copiii ăştia sunt nişte bizari pentru ceilalţi pentru că "îşi pierd timpul" muncind şi nu uitându-se după fete, bătându-se sau dansând într-un anume fel. Eu nu cred în iubirea României. Îţi iubeşti familia, îţi iubeşti prietenii, îţi iubeşti, poate, şi vecinii, îţi iubeşti oraşul în care te-ai născut, oraşul în care trăieşti, iar România vine aşa, la sfârşit, ca un soi de iubiri pentru nişte persoane din România, pentru că nu poţi să iubeşti România. Asta e o vorbă! Şi nici nu ai răspunderi pentru România în sine, pentru că România în sine înseamnă un guvern care nu ţi-a dat niciodată nimic, eventual ţi-a luat. E păcat pentru ţara asta că este aşa gospodărită şi că nu e în stare să-i folosească ea pe copiii ăştia. Asta e tot, dar nu le poţi reproşa copiilor că se gândesc şi la ei şi nu se irosesc aici. Eu am relaţii foarte bune cu copiii care au plecat din România, nu sunt nepăsători. Pe aceşti tineri îi doare inima de România, dar să le ceri să rămână aici este prea mult. Cum să rămână într-un sistem care nu poate să-i folosească aşa cum sunt folosiţi în America? Acolo li se dă de lucru între oameni ca ei şi sunt plătiţi într-un fel care pentru România nu are sens. Sumele pe care ei le obţin acolo muncind corect şi cinstit sunt sume care în România par astronomice. Un salariu de 200.000 de dolari în România sună a dubioşenie, dar acolo este normal.

"Oamenii în ţara asta nu ştiu ce înseamnă reputaţie, şi nici previzibilitate"

- Şi laserul de la Măgurele nu poate fi atractiv?
- Este o investiţie europeană în care România nu prea s-a achitat de toate obligaţiile asumate. Facultatea de Fizică a făcut o secţie dedicată, în care să vină studenţi să se pregătească pentru următoarea lor folosire la laser. Eu sper să fie în final ceea ce s-a dorit iniţial, în mare este un pas bun. Dar absolvenţii de fizică nu aşteaptă laserul. Nu există absolvent al nostru care să nu lucreze în poziţii foarte bune în ţară sau în străinătate. Aceasta este o meserie pentru oameni puţini, foarte deştepţi, care sunt răsplătiţi pentru ceea ce fac pentru că fizicienii chiar duc lumea înainte.
- Dar se reproşează Facultăţii de Fizică faptul că admiterea a devenit foarte uşoară.
- Până în 1995, toţi copiii de prim-miniştri făcuseră Fizica, inclusiv al lui Stolojan. Când erau examene ca lumea, să intri la fizică era cel mai greu din Bucureşti. Eu am fost coleg cu Zoe Ceauşescu, care a făcut un an la Fizică şi apoi s-a mutat la Matematică. L-am avut student pe Nicuşor Ceauşescu. Era de înalt prestigiu social să faci Facultatea de Fizică, dacă puteai. Acum, din 75 de admişi rămân 15 sau poate 30 dacă sunt o generaţie bună, rata de rejecţie este peste 50%. Da, acum admitem mulţi copii pentru că majoritatea celor care cred despre ei că sunt deştepţi, se duc la Drept sau la Comerţ Exterior pentru că li se pare lor că alea sunt drumurile către bani. Problema e că se duc acolo, termină, şi cu această diplomă ajung şefi de raft la "Cora". Foarte puţini dintre ei ajung avocaţi importanţi. Din păcate, părinţii şi copiii citesc puţin şi sunt informaţi puţin sau ciudat de mijloacele mass-media, care le arată ce grozav este dacă dansează bine, iar mesajul este absolut greşit. Dacă toate echipele de fotbal din România şi-ar schimba toate echipele în fiecare an, ar înseamna 440 de băieţi care s-ar putea face fotbalişti. Dacă ne uităm la toate fetele din showbizz care apar, să zicem că ar fi 100 pe an, dar o generaţie are 220.000 de copii, iar ei nu judecă aşa şi nici nu e nimeni să le deschidă ochii. Să le explice cineva că trebuie să înveţe din clasa a VII-a măcar, să facă o meserie care se cere peste tot şi care este foarte bine plătită.
- Sistemul de învăţământ nu are nicio vină aici?
- Are şi sistemul responsabilităţile lui, dar este un pic nedrept să le ceri profesorilor să facă elevii deştepţi. Copiii sunt inteligenţi sau nu, după cum s-au născut, profesorul poate să-i ducă la nivelul cel mai înalt pe care Dumnezeu îl permite pentru un copil. Dar părinţii nu percep aceste lucruri şi ar vrea ca profesorii să-i lase pe copii să facă absolut orice, dar la sfârşit, prin nu ştiu ce minune, copiii să fie extraordinar instruiţi. Ultimele generaţii de profesori bine pregătiţi şi care au dorit să fie profesori se vor încheia în cinci ani cei buni şi în zece ani toţi. Peste 15 ani România va băga de seamă că nu mai are profesori, aşa cum vede acum că nu mai are doctori. Din păcate, o societate care nu e condusă înţelept trebuie să se lovească cu capul de pereţi ca să vadă că greşeşte. Oamenii în ţara asta nu ştiu ce înseamnă reputaţie, şi nici previzibilitate. De aceea, peste tot în lume suntem văzuţi ca nişte persoane ciudate, care nu-şi respectă reputaţia şi nu pot fi previzibili. Iar aceşti copii geniali nu sunt din această lume.

"Copiii învaţă foarte puţin şi foarte aproximativ"

- Este bacalaureatul un examen prea dur?
- Eu am supervizat ani de zile subiectele de la bacalaureat. La Centrul de evaluare toată lumea încearcă să facă subiectele din ce în ce mai accesibile, dar viteza cu care examinatorii scad nivelul subiectelor este mereu mai mică decât viteza cu care scad cunoştinţele copiilor şi atunci tot timpul pare că subiectele sunt mai grele. Ideea e că nu mai există o legătură mentală puternică între cât munceşti şi ce ai. Ca urmare, copiii cred că să ai este o chestie normală şi nu mai învaţă. Eu am renunţat să mă mai duc preşedinte la comisiile de bacalaureat în momentul în care mi s-a părut că este penibil să văd mulţimea de foi pe care copiii le rupeau ca să copie - era înainte de introducerea camerelor de luat vederi. Copiii învaţă foarte puţin şi foarte aproximativ şi în acest caz nu e nimic de făcut. Va veni o vreme când lucrurile se vor schimba, dar cred că peste 50 de ani. Nici în America sau Canada elevii nu învaţă cine ştie ce, numai că acele ţări îşi permit să cumpere creierele de peste tot. În Corea de Sud 23% din venituri se duc la învăţământ şi învăţământul de-a lungul întregii vieţi este o realitate. În esenţă, şi Europa şi America sunt pe un drum greşit, pentru că încurajând comportamentul democratic le spun tuturor copiiilor că sunt buni, că învaţă. Şi când ajung în faţa unui recrutor care le spune că nu pot fi angajaţi pentru că nu se pricep la nimic au un şoc. În Asia, şcoala e şcoală, toată lumea învaţă de la 1 la 80 de ani, tot timpul, şi de-adevăratelea. De aceea ei evoluează foarte rapid şi bat toate ţările lumii la toate olimpiadele. Noi am bătut toată Europa şi ne comparăm cu America, ei au luat două medalii de aur şi noi tot două, dar nicio altă ţară de la vest nu e mai bună ca noi, dar Asia e altceva. Ţările din Asia au altă filosofie a sistemului de învăţământ şi alte rezultate.

 




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii