A început un nou an. Încă un an de speranţe, de dezamăgiri, de promisiuni, de nervi, de divizare a societăţii, de indiferenţă, de minciuni, de aşteptări. Astăzi, Guvernul Dacian Cioloş îşi încheie mandatul. Cine a avut ceva de înţeles din ceea ce a însemnat acest guvern pentru România, a făcut-o. Cine nu, probabil că nu o va mai face niciodată. Sau nu o va recunoaşte. Din această seară, la cârma României se instalează guvernul Dragnea. Da, oficial, premier este Sorin Grindeanu, dar toată lumea a înţeles – inclusiv Grindeanu – că adevăratul prim-ministru este Liviu Dragnea. El face şi desface componenţa guvernului, programul de guvernare, ba chiar şi ce are voie şi ce nu să spună Sorin Grindeanu. El, magnificul conducător cu mustaţă, va avea toate butoanele puterii. El spune că asta au dorit românii, că nu este el - „deocamdată!” - premier „din cauza unei legi nedrepte şi neconstituţionale”, dar că are legitimitatea votului din 11 decembrie 2016 de a face orice, de a conduce oricum, de a dirija totul – voturile din parlament şi deciziile din guvern. Aşa o fi!
Totul este, de fapt, precum a spus Dacian Cioloş în mesajul său de Anul Nou către români: „România este după chipul şi asemănarea noastră”. Da, nimic mai adevărat! Nu ne impune nimeni nimic, totul este exact aşa cum ne dorim noi. Asta ar trebui să ne dea de gândit tuturor şi să nu ne mai mirăm de ce România a ajuns să fie guvernată de un infractor. Să nu ne mai mirăm de ce milioane de români văd în Dragnea omul care să-i conducă în următorii cel puţin 4 ani. N-am învăţat prea multe în mulţii ani scurşi din 1989 încoace, n-am înţeles ce ar fi trebuit din modul în care a fost guvernată România în toţi aceşti ani. Apreciem tot mai puţin un om cu caracter, cu bun simţ, responsabilitate şi cinste, dar ajungem să ridicăm în slăvi un condamnat aflat în perioada de executare a pedepsei, să-l facem şef peste Camera Deputaţilor şi peste Guvern, printr-un interpus, şi să apreciem un fante bătrân penal pe care să-l punem şef la Senat, făcându-l al doilea om în stat. Nu cred că mai există undeva în lumea civilizată o asemenea situaţie, dar ce mai contează? În aceste condiţii, ar cam trebui să nu ne mai supărăm că, la 10 ani de la intrarea în UE, încă suntem priviţi chiorâş de marea parte a Europei. Important este ca nouă să ne placă atunci când ne privim în oglindă, nu-i aşa? Pentru că România este exact după chipul şi asemănarea noastră.
Un an nou interesant! Sau chiar patru.
