În urmă cu exact un an se declanşa ceea ce avea să fie, de fapt, începutul pandemiei globale de Covid-19. Ce se întâmplase în China din decembrie până atunci nu interesase cu adevărat prea tare. Părea ceva, undeva, departe de restul lumii… Părea o chestie strict asiatică – mai fusese acolo un virus extrem de periculos, prin 2002-2003, care provocase o boală denumită SARS – Sindromul acut respirator sever, cu o rată a mortalitati de circa 10%, dar cazurile fuseseră puţine şi doar în câteva ţări din zonă.
Lumea era relaxată, iar Europa cu atât mai mult. Pe 20 februarie 2020, Italia avea să identifice oficial primul caz de infectare locală cu noul coronavirus – din sursă însă necunoscută. Era cunoscut “pacientul nr 1”, dar nu şi “pacientul zero”. Italia realiza, în doar 2-3 zile, că, de fapt, nu este un caz izolat, ci că era vorba de un adevărat focar – întâi în Provincia Lodi, apoi în toată Lombardia, apoi în cam toată Italia. La început, coronavirusul n-a fost luat cu adevărat în serios. Nici lumea medicală nu era pregătită pentru ceea ce avea să urmeze – oamenii de rând nici atât. Bineînţeles, nici informaţiile din China nu fuseseră cu adevărat relevante – omenirea primea doar ceea ce dorea China să transmită, pe lângă nişte “exagerări” neoficiale, greu de luat în seamă. Personal, credeam atunci că panica va fi mai periculoasă decât virusul în sine şi nu consideram că situaţia va fi aşa de gravă.
Dar, în doar 3 zile, până pe 23 februarie, alarma se dăduse în toată Europa, apoi în SUA şi, după alte câteva zile, în întreaga lume. O lume care avea să afle imediat cât de periculos este noul coronavirus, nu atât prin rata totuşi mare de mortalitate - de circa 2,5% - şi prin numărul mare de cazuri grave – de 5%, nu atât prin imprevizibilitatea sa şi modul încă neînţeles pe deplin (nici acum) de a ataca organismul uman, cât mai ales prin viteza uriaşă de transmitere.
De fapt, omenirea a avut de-a face cu cea mai contagioasă boală din ultima sută de ani. Cel mai probabil, nici nu ne vom mai confrunta cu aşa ceva în decursul vieţii noastre. Noul coronavirus, SARS-CoV-2 pe numele său oficial, este extrem de periculos tocmai prin gradul foarte mare de transmitere. Pentru că una e să ai 5% cazuri grave din 10.000 de infectaţi şi alta e din 1.000.000 de infectaţi. Aceasta a fost şi este adevărata bătălie: de a ţine sub control numărul de infectări, pentru ca sistemele sanitare să nu sucombe, pentru a menţine sub limita incontrolabilului numărul de cazuri grave şi, implicit, pe cel al deceselor. De aici şi toate restricţiile, şi toate măsurile de prevenire, şi toate exagerările şi erorile apărute – unele inerente, altele prosteşti. Clar, nu sunt bune nici exagerările, de niciun fel, nici panica inutilă, nici toate prostiile conspiraţioniste şi nici nesimţirea.
Marea majoritate a oamenilor a înţeles însă că prevenţia este singura armă eficientă în a ţine la distanţă virusul, la fel cum vaccinarea este singura armă eficientă în a eradica pandemia. Nu există o altă variantă. De altfel, s-a demontat şi mitul morţilor de Covid „care nu există” sau care sunt într-un număr atât de mare pentru că aproape orice deces ar fi trecut ca fiind cauzat de coronavirus. Statisticile au arătat că, în a doua jumătate a anului trecut, s-au înregistrat cele mai multe decese de la Al Doilea Război Mondial încoace, cele mai multe cauze fiind afecţiunile respiratorii – şi nu doar în România.
De altfel, 2,5 milioane de oameni au murit într-un an din cauza Covid-19 la nivel global, din 110 de milioane de infectaţi. Recent, numărul de vaccinaţi l-a depăşit deja pe cel al îmbolnăvirilor, dar până acum nu s-a înregistrat nici măcar un deces provocat de administrarea vreunui vaccin. Şi nici vreo spitalizare în stare gravă a cuiva. Ceea ce poate ar trebui să dea de gândit şi celor încă sceptici în privinţa vaccinării. Din păcate, nu există o altă variantă de întoarcere la normal în afară de imunizarea în masă prin vaccinare. Medical, logic şi de bun simt este singura soluţie. Şi ar fi chiar trist ca, la anul pe vremea aceasta, să vorbim despre „2 ani” de pandemie. Ajunge 1 an de izolare, de acuzaţii şi de dezbinare. Oricum e cu mult mai mult decât îşi imagina cineva în urmă cu un an că va dura. Şi oricum nu se termină acum.
