"Hei, hei, Sindicatule...
Mi-ai redeschis o rană ce timp de 1 an nu s-a cicatrizat încă. O durere în suflet, care se adânceşte mereu, cu fiecare vacă ce trece pe strada mea. Pentru mine, au fost ca şi copiii mei. Am suferit cu ele la orice boală şi m-am bucurat la orice fătare, la toate picăturile de lapte gustos pe care nu-l voi mai bea, cred, niciodată. Am rămas cu amintiri dureroase, cu grajdul gol, cu datorii la două bănci, pe 10 ani. Doar bunul Dumnezeu ştie prin ce am trecut... inundaţii - fără nutreţ, un preţ de nimic la lapte, viţei, muncă, muncă zi şi noapte, călduri insuportabile... într-un cuvânt durere. Durere pe care nu o voi uita uşor... Ce fac fetele mele?... îl întreb mereu pe cel căruia i le-am vândut".
Acesta este ţăranul român, un om simplu, pentru care pământul, animalele nu sunt surse de venit, nu sunt o afacere. Sunt pur şi simplu viaţă. Iar această scrisoare, cred eu, este cea mai pură imagine a agriculturii româneşti.
Pentru că, în România, spun statisticile, există 4,2 milioane de exploataţii agricole, din care 99,6% sunt exploataţii individuale. Adică 4,18 milioane. Adică 4,18 milioane de microferme
şi gospodării ţărăneşti, adică 4,18 milioane de simpli ţărani, pentru care Europa nu prea şi-a arătat bunăvoinţa. Pentru ei, Europa, iată, a însemnat investiţii inutile, piaţă concurenţială inechitabilă, animale pierdute, pământ lăsat pârloagă (anul acesta numai în judeţul Brăila sunt circa 36.000 ha!) datorii, durere. Oare câţi dintre ei or fi votat duminică?! Nu ştiu. Dar ştiu că la momentul la care scriu aceste rânduri, dintre ei, câteva mii sunt din nou în capitală, cu animale şi utilaje, în Piaţa Victoriei şi se îmbrâncesc cu jandarmii, în încercarea de a rupe cordonul de pază. Sunt disperaţi, sunt furioşi, sunt indignaţi. De câţiva ani de zile problemele lor par fără sfârşit. De câţiva ani de zile sunt bătaia de joc a tuturor: intermediari, procesatori, comercianţi şi, nu în ultimul rând, politicieni. Pentru că, de ani de zile, agricultura este doar un subiect electoral, iar agricultorii, masă de manevră.
De prin '99, când a început de fapt colapsul agriculturii, toţi guvernanţii, indiferent de culoarea politică, i-au amăgit cu câteva sute de lei pe hectar sau pe cap de animal, promiţându-le raiul pe pământ odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Iar ei au crezut. Au băgat miliarde în utilaje performante şi animale de rasă, au ridicat grajduri sau sere occidentale, şi-au girat casele, şi-au băgat pielea la saramură cum se spune în popor, în aşteptarea marii integrări, dătătoare de siguranţă, de prosperitate. Numai că... supriză. Piaţa românească s-a umplut de importuri - circa 70 - 80% din alimentele pe care le consumăm provin din afară - , iar ale noastre, ca un făcut, deşi s-au investit milioane de euro, nu mai corespund standardelor sau sunt complet necompetitive din cauza costurilor uriaşe de producţie. Şi nici nu au cum să fie altfel când subvenţiile de care beneficiază agricultorii români sunt de 4, ba chiar şi de 5 ori mai mici decât cele ale colegilor din UE. Asta pe de o parte. Pe de alta, revenind strict la crescătorii de vaci, cei care şi-au strigat ieri disperarea în stradă, povestea lor e şi mai complicată. După ce una după alta fabricile româneşti de procesare a laptelui au pus lacătul sau au fost preluate de marile concerne europene, ei s-au văzut în situaţia de sta la mâna şi la mila noilor patroni. Patroni care, de la an la an, nu au făcut altceva decât să le ceară standarde tot mai mari de calitate şi să scadă preţul. Pe ei, pe crescători, această politică i-a adus la disperare şi sapă de lemn, iar pe noi, consumatorii, în situaţia de a considera laptele un aliment de lux.
Uluitoare în toată această poveste nu este însă atitudinea sfidătoare a procesatorilor, ci faptul că statul român nu mişcă un deget. Nu ia poziţie - nu e normal ca laptele românesc să umple canalizările sau să fie cumpărat cu câţiva bănuţi, iar ei să prelucreze lapte din import, Dumnezeu ştie de ce calitate; nu impune nişte limite - acceptă importul de lapte în condiţiile în care fiecare ţară UE are cotă pentru nerealizarea căreia se plătesc penalizări drastice; şi, mai ales, în plină criză economico - financiară, prin nepăsarea de care dă dovadă, pune umărul la "uciderea" a milioane de agricultori.
