Suntem neglijenţi, însă timpul trece şi, inevitabil, cei care erau ieri, mâine nu vor mai fi! Noi, oamenii de rând, suntem sufletişti poate, când e vorba de persoane apropiate nouă, însă atunci când vorbim de persoane străine suntem reci şi indiferenţi, chiar răutăcioşi. Lucru care se vede mai ales atunci când anumiţi actori, jurnalişti, poeţi sau cântăreţi ne părăsesc, lasând în urmă amintiri preţioase, pătate însă de lipsa de respect a celor egoişti.
Presa cu titlurile de scandal, interviurile rudelor răsucite pe aceleaşi teme de mii de ori, reportaje dramatice şi lacrimi false toate mi-au lăsat un gust amar şi m-au dus cu gândul la o persoană care avea ca şi noi, familie, prieteni, intimidate, atât cât îi permiteau circumstanţele. Vorbesc despre Laura Stoica, o cântăreaţă ale cărei melodii ne-au însoţit pe mulţi, poate fără să ştim. Asta şi poate pentru că mulţi dintre tineri au cunoscut-o doar la moartea ei. E trist, dar, totuşi, adevărat. Au cunoscut-o din cauza scandalurilor de la televizor, din cauza rumorii făcute pentru bani şi din pricina necesităţii de atenţie. Şi astfel, moartea cuiva drag, cuiva care ne-a lăsat în suflete o amintire pentru-o viaţă, nu mai este acum un pod dureros, o trecere în nefiinţă, ci un prilej de a născoci bârfe, poveşti, scandaluri, un prilej de a arăta încă o dată cât putem fi de răi, chiar şi fără să ne străduim. A trecut o zi, au trecut două, a trecut un an, chiar patru, iar acum oamenii abia dacă mai ştiu cine a fost Laura Stoica. Abia dacă-şi mai amintesc că neştiind de ea, au devenit totuşi fani peste noapte, ca mai apoi lumânările de-odinioară să ardă în focul întunericului şi-al prafului uitat de oameni.
Chiar şi-aşa, uitată în negura timpului, amintirea Laurei rămâne, totuşi, în sufletele celor cărora le pasă, căci, în fond, cu toţii suntem nişte actori grăbiţi în scena scurtă a veţii...