Codul portocaliu topeste orele amiezei brailene. La umbra sint in jur de 40 de grade, la soare aproape 50, iar la nivelul asfaltului mai mult de 60. In atmosfera sufocanta a orasului, mai iese pe strada doar cine are treburi urgente de rezolvat. La sate e la fel: daca e treaba, n-ai incotro, iesi din casa si infrunti vipia. Numai ca, la tara, e de munca in cimp, unde soarele e jupin, iar umbra e doar un miraj de neatins. Asa ca doar cine are munca in singe si tine la avutul sau se incumeta sa se puna cu canicula. Cine nu, sta la adapost, in casa sau la drum, pe malul santului si la umbra gardului, ori pe terasa umbrita a unei circiumi. Cam asa poate fi descris, in citeva cuvinte, tabloul mediului rural brailean, vazut din mersul masinii, la doar citeva zeci de minute distanta de oras. Noi am ajuns, ieri, doar pina la Comaneasca, la vreo 25 km, pe Soseaua Rimnicului, si am gasit suficiente cazuri de viata traita in focul caniculei cit sa umplem o pagina de ziar!
Prasila la peste 40 de grade Celsius
Intre Cazasu si Tudor Vladimirescu, la nici 10 km, ne-a atras atentia prima situatie ce nu-si are locul intr-o tara proaspat admisa in Uniunea Europeana. Ceasul arata ora 13.00, soarele nu dezminte codul portocaliu si pirjoleste tot ce-i iese in cale, dar citeva zeci de persoane imprastiate pe cimp muncesc la sapa, prasind printre straturile de legume. Aflam, insa, ca e un caz pe jumatate fericit: sola respectiva apartine unei ferme care isi permite sa-si irige culturile, iar muncitorii, proveniti de prin satele din jur, lucreaza in soare pentru ca au de cistigat un ban, iar patronul nu-si bate joc de ei. Ii lasa sa se ascunda la umbra plopilor de pe marginea soselei, cind simt ca nu mai pot rezista, le da apa si le asigura o masa, zilnic. "E mai greu, pe caldura asta, dar ce sa facem? Cine ne da 250.000 lei pe zi ca aici?! Induram, ca sintem invatati cu greul", ne spune o femeie. S-a oprit pentru a vorbi cu reporterul, dar colegele de prasila ii dau inainte, iar din pamintul uscat se inalta valatuci mici de praf.
Lemne de foc de pe linga asfaltul incins de soare
Citeva sute de metri mai incolo gasim o caruta ce se prelinge incet de-a lungul soselei. O femeie trecuta de virsta a doua mina calul pe linga barbatul sau, ce stringe crengi uscate cazute din plopi pe marginea drumului. Aerul arde, asfaltul frige, iar ei aduna lemne de foc pentru la iarna. "Altfel cum, daca n-avem bani sa cumparam?! Le adunam si noi de pe aici!", spune barbatul, Vasile Ionita, putin speriat ca om fi cine stie ce inspectori de pe undeva si le cerem socoteala ca iau din lemnele statului fara sa plateasca. Ii anuntam ca sintem reporteri si-i intrebam cum se descurca cu canicula, iar ei se linistesc si continua sa-si vada de treaba. "Avem pensia mica!", mai spune barbatul, ca sa lamureasca definitiv de ce umbla dupa vreascuri in puterea soarelui, iar nevasta-sa ne face atenti ca sotul poarta vesta reflectorizanta, pentru a sublinia ca respecta legea. Observam ca, in ciuda caldurii, femeia tine un ilic din lina pe genunchi. "Eu sint bolnava si mi-l mai pun pe spate, cind ma mai trage curentul", explica ea.
"Taiem porumbul cit mai e verde si il maninca animalele. Si ca sa nu ni-l fure!"
Aproape de satul Scortaru Vechi, un barbat in virsta, o femeie tinara si doi copii taie cu cosorul porumb verde, il string manunchi si-l incarca intr-o caruta. "Il taiem, ca daca-l mai lasam pe cimp se usuca de tot si nu-l mai maninca nici animalele", ofteaza omul. Il cheama Tudor Ermeneanu, are 50 de ani si spune ca, de cind se stie, n-a mai pomenit asa seceta. "In alti ani, daca nu se facea intr-o parte, se facea in alta, ca am solele imprastiate in mai multe locuri. Acum nimic, pe nicaieri, am noroc doar cu vreo 9 rinduri de floarea-soarelui, ca i-am dat ingrasaminte si a crescut mai ca lumea. In rest, daca n-am avut bani sa irig, nu se face nimic. Macar le stringem pentru vite, sa nu ni le fure altii", spune el, indemnindu-si cei doi nepoti, de virsta scolii primare, sa aduca la caruta cocenii taiati de nora sa. "Se fura pe aici?", intrebam noi. "Nenorocire mare, se fura ca-n codru, vin cite doi-trei si ti-e frica sa te duci peste ei, ca te omoara si te lasa pe cimp", ne raspunde gospodarul, cu frustrarea omului care-si vede putinul nutret obtinut cu truda praduit de hoti naraviti sa traiasca din munca altora.
"Alcoolul e fratele meu!"
Intram in satul Scortaru Vechi, iar la umbra unui gard, pe o canapea din scinduri macinate de vreme dam de Nicolae Dumitru. Il intrebam daca mai e apa in fintinile din sat si din raspunsul sau impleticit intelegem ca tocmai ce-si inecase in alcool amarul saraciei. De altfel, avea linga el o cana cu ceva tuica, o duzina de chibrituri, iar la picioare o sacosa din plastic din care se itea o piine si o sticla cu ceva, putin probabil apa sau suc. Omul e suparat pe viata, in general, dar tine la prietenul sau, paharul, ca la singurul tovaras pe care-l mai are aproape. Trage din tigara si ne povesteste, cu voce ba linceda, ba tipata, ca a muncit 30 de ani ca vacar, la colectiva, si acum nu i se da pensia, dreptul lui. Nevasta i-a murit, iar cei 14 copii (!) l-au lasat singur cuc si s-au mutat la oras. "Si matale stai singur?", il intrebam. "Cum sa stau singur, stau cu paharul asta!", incearca el o vorba de duh, aratindu-ne spre amicul de linga el - de fapt, o cana ciobita. "Cu canicula cum e?". Face un gest din care reiese clar ca, daca ai suficienta tuica, nici n-o simti. Plecam mai departe, nu inainte, insa, de a ne marturisi ca tot ce are e primit de pomana, inclusiv piinea din sacosa si "combustibilul" din sticla.
Exemplul sau e urmat, la o scara mai mare sau mai mica, de citiva consateni, ce-si fac curaj sa uite de caldura in fata unei halbe de bere sau a unui pahar cu vin, la mesele de plastic ale celor doua circiumi de linga sosea.
Vaci, balaceala, vin la PET de 2 l si fintini cu apa rece, dar nisipoasa
Intre Scortaru Vechi si Comaneasca, pe malul unui canal de irigatii, o turma de vaci isi iau masa de prinz, pe pajistea cu iarba mai degraba uscata decit verde. Citeva animale intrasera in apa, racorindu-se sub privirile impasibile ale vacarilor. Sint doi, tata si fiu, si fiecare infrunta vipia in modul lui ciudat. Fiul, Leon Lascu, e dezbracat de la briu in sus, dar in picioare poarta cizme din cauciuc. Tatal, Marin Lascu, sta asezat, cu capul acoperit de un fes gros. Pentru ei, canicula e o greutate in plus, a vietii de zi cu zi, pe care mai degraba o ignora decit o infrunta. Stau cu vacile mai mult pe linga canal, sa poata intra in apa oricind simt ele ca nu mai fac fata caldurii scurse din cer, iar despre ei ne spun ca se descurca cu citiva litri de apa pe zi, bauti dintr-un PET din plastic. "Merita efortul?". "Merita, ca o parte din vaci sint ale unui patron italian, iar restul ale oamenilor din Scortaru Vechi. Primim bani frumosi", marturisesc vacarii.
In acelasi canal, pe partea cealalta a soselei, patru adolescenti se balacesc in apa. Pentru ei, canicula nu exista, iar viata e frumoasa. Cind vad aparatul de fotografiat, se intrec in sarituri care mai de care mai spectaculoase si rid galagios, fara sa dea doi bani pe stresul vietii de adult.
In Comaneasca, vedem citiva sateni ascunzindu-se de soare, la umbra unui gard. Sint vreo trei barbati si o femeie trupesa. Dam sa-i intrebam si pe ei daca fintinile din sat mai au apa si din nou primim raspunsuri printre aburi de alcool. Observam ca au alaturi o sticla de vin, la PET de 2 l, aproape goala. E 13.30, iar aerul incins te arde pe git. Pina la urma, un tinar rosu la fata ca racul, face pe ghidul si ne conduce pina la fintina din fata bisericii din sat. Scoate o galeata. Apa e rece, dar cam nisipoasa. Inca se poate bea, dar seceta pindeste dupa colt, iar pamintul da semne ca, daca nu ploua, ar putea pierde izvoarele pe care le-a ascuns in sin, ca un tata grijuliu pentru fiii rataciti pe afara, sub soarele arzator.
Prasila la peste 40 de grade Celsius
Intre Cazasu si Tudor Vladimirescu, la nici 10 km, ne-a atras atentia prima situatie ce nu-si are locul intr-o tara proaspat admisa in Uniunea Europeana. Ceasul arata ora 13.00, soarele nu dezminte codul portocaliu si pirjoleste tot ce-i iese in cale, dar citeva zeci de persoane imprastiate pe cimp muncesc la sapa, prasind printre straturile de legume. Aflam, insa, ca e un caz pe jumatate fericit: sola respectiva apartine unei ferme care isi permite sa-si irige culturile, iar muncitorii, proveniti de prin satele din jur, lucreaza in soare pentru ca au de cistigat un ban, iar patronul nu-si bate joc de ei. Ii lasa sa se ascunda la umbra plopilor de pe marginea soselei, cind simt ca nu mai pot rezista, le da apa si le asigura o masa, zilnic. "E mai greu, pe caldura asta, dar ce sa facem? Cine ne da 250.000 lei pe zi ca aici?! Induram, ca sintem invatati cu greul", ne spune o femeie. S-a oprit pentru a vorbi cu reporterul, dar colegele de prasila ii dau inainte, iar din pamintul uscat se inalta valatuci mici de praf.
Lemne de foc de pe linga asfaltul incins de soare
Citeva sute de metri mai incolo gasim o caruta ce se prelinge incet de-a lungul soselei. O femeie trecuta de virsta a doua mina calul pe linga barbatul sau, ce stringe crengi uscate cazute din plopi pe marginea drumului. Aerul arde, asfaltul frige, iar ei aduna lemne de foc pentru la iarna. "Altfel cum, daca n-avem bani sa cumparam?! Le adunam si noi de pe aici!", spune barbatul, Vasile Ionita, putin speriat ca om fi cine stie ce inspectori de pe undeva si le cerem socoteala ca iau din lemnele statului fara sa plateasca. Ii anuntam ca sintem reporteri si-i intrebam cum se descurca cu canicula, iar ei se linistesc si continua sa-si vada de treaba. "Avem pensia mica!", mai spune barbatul, ca sa lamureasca definitiv de ce umbla dupa vreascuri in puterea soarelui, iar nevasta-sa ne face atenti ca sotul poarta vesta reflectorizanta, pentru a sublinia ca respecta legea. Observam ca, in ciuda caldurii, femeia tine un ilic din lina pe genunchi. "Eu sint bolnava si mi-l mai pun pe spate, cind ma mai trage curentul", explica ea.
"Taiem porumbul cit mai e verde si il maninca animalele. Si ca sa nu ni-l fure!"
Aproape de satul Scortaru Vechi, un barbat in virsta, o femeie tinara si doi copii taie cu cosorul porumb verde, il string manunchi si-l incarca intr-o caruta. "Il taiem, ca daca-l mai lasam pe cimp se usuca de tot si nu-l mai maninca nici animalele", ofteaza omul. Il cheama Tudor Ermeneanu, are 50 de ani si spune ca, de cind se stie, n-a mai pomenit asa seceta. "In alti ani, daca nu se facea intr-o parte, se facea in alta, ca am solele imprastiate in mai multe locuri. Acum nimic, pe nicaieri, am noroc doar cu vreo 9 rinduri de floarea-soarelui, ca i-am dat ingrasaminte si a crescut mai ca lumea. In rest, daca n-am avut bani sa irig, nu se face nimic. Macar le stringem pentru vite, sa nu ni le fure altii", spune el, indemnindu-si cei doi nepoti, de virsta scolii primare, sa aduca la caruta cocenii taiati de nora sa. "Se fura pe aici?", intrebam noi. "Nenorocire mare, se fura ca-n codru, vin cite doi-trei si ti-e frica sa te duci peste ei, ca te omoara si te lasa pe cimp", ne raspunde gospodarul, cu frustrarea omului care-si vede putinul nutret obtinut cu truda praduit de hoti naraviti sa traiasca din munca altora.
"Alcoolul e fratele meu!"
Intram in satul Scortaru Vechi, iar la umbra unui gard, pe o canapea din scinduri macinate de vreme dam de Nicolae Dumitru. Il intrebam daca mai e apa in fintinile din sat si din raspunsul sau impleticit intelegem ca tocmai ce-si inecase in alcool amarul saraciei. De altfel, avea linga el o cana cu ceva tuica, o duzina de chibrituri, iar la picioare o sacosa din plastic din care se itea o piine si o sticla cu ceva, putin probabil apa sau suc. Omul e suparat pe viata, in general, dar tine la prietenul sau, paharul, ca la singurul tovaras pe care-l mai are aproape. Trage din tigara si ne povesteste, cu voce ba linceda, ba tipata, ca a muncit 30 de ani ca vacar, la colectiva, si acum nu i se da pensia, dreptul lui. Nevasta i-a murit, iar cei 14 copii (!) l-au lasat singur cuc si s-au mutat la oras. "Si matale stai singur?", il intrebam. "Cum sa stau singur, stau cu paharul asta!", incearca el o vorba de duh, aratindu-ne spre amicul de linga el - de fapt, o cana ciobita. "Cu canicula cum e?". Face un gest din care reiese clar ca, daca ai suficienta tuica, nici n-o simti. Plecam mai departe, nu inainte, insa, de a ne marturisi ca tot ce are e primit de pomana, inclusiv piinea din sacosa si "combustibilul" din sticla.
Exemplul sau e urmat, la o scara mai mare sau mai mica, de citiva consateni, ce-si fac curaj sa uite de caldura in fata unei halbe de bere sau a unui pahar cu vin, la mesele de plastic ale celor doua circiumi de linga sosea.
Vaci, balaceala, vin la PET de 2 l si fintini cu apa rece, dar nisipoasa
Intre Scortaru Vechi si Comaneasca, pe malul unui canal de irigatii, o turma de vaci isi iau masa de prinz, pe pajistea cu iarba mai degraba uscata decit verde. Citeva animale intrasera in apa, racorindu-se sub privirile impasibile ale vacarilor. Sint doi, tata si fiu, si fiecare infrunta vipia in modul lui ciudat. Fiul, Leon Lascu, e dezbracat de la briu in sus, dar in picioare poarta cizme din cauciuc. Tatal, Marin Lascu, sta asezat, cu capul acoperit de un fes gros. Pentru ei, canicula e o greutate in plus, a vietii de zi cu zi, pe care mai degraba o ignora decit o infrunta. Stau cu vacile mai mult pe linga canal, sa poata intra in apa oricind simt ele ca nu mai fac fata caldurii scurse din cer, iar despre ei ne spun ca se descurca cu citiva litri de apa pe zi, bauti dintr-un PET din plastic. "Merita efortul?". "Merita, ca o parte din vaci sint ale unui patron italian, iar restul ale oamenilor din Scortaru Vechi. Primim bani frumosi", marturisesc vacarii.
In acelasi canal, pe partea cealalta a soselei, patru adolescenti se balacesc in apa. Pentru ei, canicula nu exista, iar viata e frumoasa. Cind vad aparatul de fotografiat, se intrec in sarituri care mai de care mai spectaculoase si rid galagios, fara sa dea doi bani pe stresul vietii de adult.
In Comaneasca, vedem citiva sateni ascunzindu-se de soare, la umbra unui gard. Sint vreo trei barbati si o femeie trupesa. Dam sa-i intrebam si pe ei daca fintinile din sat mai au apa si din nou primim raspunsuri printre aburi de alcool. Observam ca au alaturi o sticla de vin, la PET de 2 l, aproape goala. E 13.30, iar aerul incins te arde pe git. Pina la urma, un tinar rosu la fata ca racul, face pe ghidul si ne conduce pina la fintina din fata bisericii din sat. Scoate o galeata. Apa e rece, dar cam nisipoasa. Inca se poate bea, dar seceta pindeste dupa colt, iar pamintul da semne ca, daca nu ploua, ar putea pierde izvoarele pe care le-a ascuns in sin, ca un tata grijuliu pentru fiii rataciti pe afara, sub soarele arzator.
