ce e de făcut când eşti român, când trăieşti aici, când vrei să fii de aici, chiar dacă în fiecare dimineaţă de luni îţi repeţi "Asta e. Sunt aici..ce e de făcut?'". După ce am încercat să mă integrez într-o altfel de scoietate, după ce m-am obişnuit cu un bun simţ natural, jurnalul meu de tranzitie continuă rezumând doar senzaţia în care te întorci la vechile probleme, resemnat, dar cu o mie de întrebări simple. Ei bine, deşi îmi e foarte greu s-o spun, peisajul, artiştii ori scriitorii nu sunt de ajuns pentru ca acest jurnal de tranziţie să fie echilibrat. Nu e de ajuns ca România să fie frumoasă de pe partea cealaltă a graniţei doar pentru că noi aşa o vrem, doar pentru că străinii ne întreabă "Sunt, într-adevăr, mulţi ţigani?" sau ni se destăinuie timid "Şi în Paris sunt mulţi veniţi la cerşit", iar noi ne simţim în impas.
Acest jurnal de tranziţe are în acelaşi timp un sens invers. Involuntar, încercăm zilnic să ne obişnuim cu obişnuitul. Serios, ce-ţi spui când eşti înjurat la semafor ori ai fost pe punctul de a te ciocni cu un mopedist ori când te enervezi fiindcă mereu o bandă e blocată de un şofer de maxi-taxi? Cum te obişnuieşti cu faptul că în fiecare seară nişte necunoscuţI fumează la uşa apartamentului tău? Ce-ţi spui când eşti nevoit să plăteşti pentru orice? Să fie oare România o ţară imatură, care încă mai crede poveştile păpuşarilor, ori ne-am obişnuit atât de mult cu aceasta comoditate încât ne identificăm cu ea?
Renunţăm lent, dar strategic la identitatea noastră, nu ne e ruşine să spunem că nu ne pasă, că fiecare se descurcă cum poate, că "la ce ne trebuie cultură...am altele pe cap". Cum de alţii au grijă de " sănătatea" ţării lor, iar noi ne încăpăţânăm să ne lăsăm în paragină patrimoniul, ne mândrim cu termopanele unei case cu arhitectura din secolul trecut, facem tot posibilul să ne învelim într-un celofan sclipicios? După o tranziţie rapidă, toate aceste obişnuinţe devin evidente, sâcâitoare.
Ne-am creat un cult al "liniştii". Poate e optimismul, deşi e mai plauzibilă varianta comodităţii ori a egoismului. Mă întreb cum putem visa că vom ajunge de la periferia Europei macar cu o treaptă mai sus, aprobând pe cineva doar de dragul avantajului, doar de dragul statului, crezând că dacă spui ca "ăl mai de sus" îţi va fi bine? Ei bine, celui de sus nici nu-I pasă de tine. Ce te faci când eşti român? Te accepţi. Accepţi faptul că alţii pot alege pentru tine, accepţi că interesul poartă fesul, accepţi că majoritatea are ultimul cuvânt.
Asta nu e o listă a lucrurilor ce nu ne plac, nici pe departe. Asta e doar ceea ce ascudem după deget, ceea ce înghiţim plictisiţi. Şi dacă tot de părţile noastre bune nu ne pasă, măcar pe astea să ni le asumăm. Probabil o să mi se spună că deja se ştiu toate astea, că e doar un jurnal de tranziţie...dar măcar eu recunosc că şi eu am tăcut şi am înghiţit.
Acest jurnal de tranziţe are în acelaşi timp un sens invers. Involuntar, încercăm zilnic să ne obişnuim cu obişnuitul. Serios, ce-ţi spui când eşti înjurat la semafor ori ai fost pe punctul de a te ciocni cu un mopedist ori când te enervezi fiindcă mereu o bandă e blocată de un şofer de maxi-taxi? Cum te obişnuieşti cu faptul că în fiecare seară nişte necunoscuţI fumează la uşa apartamentului tău? Ce-ţi spui când eşti nevoit să plăteşti pentru orice? Să fie oare România o ţară imatură, care încă mai crede poveştile păpuşarilor, ori ne-am obişnuit atât de mult cu aceasta comoditate încât ne identificăm cu ea?
Renunţăm lent, dar strategic la identitatea noastră, nu ne e ruşine să spunem că nu ne pasă, că fiecare se descurcă cum poate, că "la ce ne trebuie cultură...am altele pe cap". Cum de alţii au grijă de " sănătatea" ţării lor, iar noi ne încăpăţânăm să ne lăsăm în paragină patrimoniul, ne mândrim cu termopanele unei case cu arhitectura din secolul trecut, facem tot posibilul să ne învelim într-un celofan sclipicios? După o tranziţie rapidă, toate aceste obişnuinţe devin evidente, sâcâitoare.
Ne-am creat un cult al "liniştii". Poate e optimismul, deşi e mai plauzibilă varianta comodităţii ori a egoismului. Mă întreb cum putem visa că vom ajunge de la periferia Europei macar cu o treaptă mai sus, aprobând pe cineva doar de dragul avantajului, doar de dragul statului, crezând că dacă spui ca "ăl mai de sus" îţi va fi bine? Ei bine, celui de sus nici nu-I pasă de tine. Ce te faci când eşti român? Te accepţi. Accepţi faptul că alţii pot alege pentru tine, accepţi că interesul poartă fesul, accepţi că majoritatea are ultimul cuvânt.
Asta nu e o listă a lucrurilor ce nu ne plac, nici pe departe. Asta e doar ceea ce ascudem după deget, ceea ce înghiţim plictisiţi. Şi dacă tot de părţile noastre bune nu ne pasă, măcar pe astea să ni le asumăm. Probabil o să mi se spună că deja se ştiu toate astea, că e doar un jurnal de tranziţie...dar măcar eu recunosc că şi eu am tăcut şi am înghiţit.
