Poate că dacă aş fi stat cuminte, mâncându-mi biscuiţii din fiecare zi şi aprobând sau oftându-mi viaţa, nu aş fi ajuns să-i cunosc pe ceilalţi. Oameni care îşi apărau imaginea şi pretindeau că se ţin departe de cotidian mi-au demonstrat încă o dată că reacţiile "neprogramate" sunt dovada unui om confuz, ce ascunde în spatele unor bune intenţii interese, temeri, frustrări. Cu cât ceilalţi îşi apărau carapacea mai mult, încercând să mă aducă sub umbrela prudenţei, cu atât am fost mai intrigată de condiţiile în care trăiam. Nu, nu m-au dezamăgit cei care mi-au dat peste cap scara valorilor de mai multe ori. Consider că e normal. E normal să reacţionezi poate violent atunci când constaţi că propriul cod nu mai face faţă ori nu se mai suprapune cu numerele loteriei din fiecare zi. Am realizat că omului îi e mult mai uşor să lucreze după un tipar decât să se întrebe în fiecare zi cine e şi ce caută în viaţa lui.
Am învăţat multe lucruri de care nu sunt conştientă decât fiind atentă la ce se întâmplă în jur. În spatele oricărei iniţiative, afirmaţii ori acţiuni se află mereu mai mult. Detalii despre noi înşine, pe care e păcat să le pierdem nereacţionând.
Cursa asta de montagne russe a trecut repede, dar nu neobservată. Mi-ar părea bine ca noi glasuri să continue ceea ce noi am început şi să profite de puterea pe care o pot avea scriind şi fiind sinceri.
Şi acum, că am lămurit revelaţia asta de dimineaţă, că trăiesc printre oameni, pot spune că sunt entuziasmată şi că sunt inimaginabil de curioasă în legătură cu "Juniorul" de azi, de mâine...de săptămâna viitoare. Sunt conştientă că poate entuziasmul ăsta o să se transforme în dezamăgire, scârbă uneori, indignare ori confuzie de moment. Dar... trăiesc printre oameni.
Printre oameni
Dar nu o să scriu despre asta, nu că nu aş fi entuziasmată. Sunt doar puţin uimită. Acesta pare să fie al patrulea an în care scriu. Şi până acum, spunând asta, am fost doar mulţumită de noi, de faptul că am avut curaj să spunem lucrurilor pe nume, să arătăm că suntem prezenţi. Aş putea spune că a fost chiar o formă de a renunţa la superficialitate. Însă azi am realizat că ultimii trei ani ai mei nu se măsoară în lecţii, în note, în aprecieri şcolare şi reuşite de acest gen. Satisfacţiile de moment trec repede, orgoliile prosteşti şi mai repede. Îmi amintesc vag de serile petrecute repetând lecţii pentru a doua zi ori răspunsurile "strălucite" de la ore. Poate e chiar frustrant. În schimb, ceea ce mi-a adus continuitate în anii de liceu de până acum a fost încercarea mea de a spune ce gândesc în fiecare săptămână. Şi fiecare articol nu a avut o satisfacţie de moment. E ca şi cum ai pune o cărămidă în fiecare zi... abia după câţiva ani poţi vedea ce s-a schimbat. Azi observ că s-au schimbat multe şi că m-am schimbat şi eu cu fiecare săptămână. Nu a fost tocmai uşor. A fost destul de ciudat să ştii că nu e bine să spui ce toţi ştiu, dar nu spun şi, în acelaşi timp, să crezi cu tărie că omul trebuie trezit câteodată din amorţeală. Uneori a fost chiar dur să realizez că ideile preluate ar putea cântări mai mult decât propriile gânduri.
