Întâlnesc zilnic pe internet o sumedenie de citate referitoare la prietenie. Poate am învătat "definiţia" acestui cuvânt datorită statusurilor frecvent întâmpinate pe messenger, datorită stărilor hi5 sau datorită vestitului perete facebook. Deseori dau peste citate siropoase sau fraze variate, bogate în metafore şi pline de emfază. Însă, cu toate acestea, de câţiva ani am ajuns să mă întreb perpetuu ce înseamnă "prietenia" cu adevărat. Am ajuns să caut un răspuns dincolo de această sferă virtuală, în care ne refugiem adesea. Am ajuns să caut neîntrerupt un răspuns cât mai cert, unul lipsit de îndoială şi de confuzie chiar în cămara sufletului. Şi ce am găsit acolo? Voi înşira aici câteva fărâmături de gânduri. Câteva vorbe goale, fribiale, seci, perimate. Nu voi începe cu poliloghii inoperante sau dezgustătoare. Ştiu că vă plictiseşte teribil asta. Chiar şi pe mine m-ar plictisi astfel de rânduri.
Prietenia pentru mine înfătişează un colţ de pâine învechit. din care ne înfruptăm neîncetat cu o lăcomie nestăvilită . Un colţ de pâine aruncat apoi într-o mocirlă defăimătoare şi îngropat în tina neputinţei. De ce aruncat? Pentru că de fiecare dată când crezi că o persoană îţi este prieten, aflii de fapt că totul a fost o iluzie; o speranţă profundă, însă neîntemeiată; o genune în care ai căzut fără să îti dai seama...
E de ştiut că toţi vrem să avem prieteni buni şi de încredere. Ceea ce poate nu ştim este faptul că nu căutăm prietenii acolo unde trebuie. Un prieten adevărat nu îl vei găsi pe chat sau pe diferite forumuri adolescentine. Un prieten adevărat nu este "ceva" roz, înfloritor, paşnic şi drăgălaş. Nu. Fugim de faţada reală a prieteniei. Fugim, o ocolim adesea, astupând-o cu o mască a făţărniciei, a prefăcătoriei şi a falsităţii. Fugim şi ne amăgim continuu pentru că ne doare. Acceptăm mereu prietenii falşi pentru că - în propria gândire - nu avem încotro. Ba uite că avem încotro. Însă totul ţine de alegerea pe care o facem. Cheia este numai şi numai la noi.
În împrejurările vieţii fiecare a încercat să găsească prieteni de aceeaşi vârstă, din aceeaşi unitate de învătământ, cu aceleaşi interese sau hobby-uri. Am greşit. Şcoala a trecut şi prietenia s-a stins precum o lumânare curpenă. Preocupările au dispărut, iar firul prieteniei s-a rupt şi el într-un mod cât mai dureros. Cu această ocazie am realizat poate că prietenia nu este întotdeauna un pătrăţel de ciocolată, aşa cum pare de cele mai multe ori.
Înlăuntru a rămas doar imaginea unui carusel plumburiu, îmbătrânit, folosit în anii indelebili ai copilăriei. Au rămas doar clinchete, anumite pamente apatice, acoperite cu un strat gros de placiditate. A rămas gustul amar şi umil al tristeţii. O înfruptare dintr-un colţ de pâine. Un colţ din care am muşcat cu o foame teribilă, fanatică. Un colţ de pâine pe care l-am aruncat, fiind sătui.
O simplă prietenie. Un simplu colţ de pâine...
