Pe vremuri, parcurile şi toate locurile de distracţie din Brăila aduceau acel sentiment de mulţumire vie în interiorul oricărui adolescent. Alegeai să te plimbi, îţi reaminteai cu entuziasm de locurile în care te distrai cu cei din gaşcă sau admirai de pe un leagăn ruginit, pântecul fabulos al naturii. Unde s-au dus toate acestea acum? Unde s-au rătăcit clipele de odinioară în care parcul era parc, iar locul de ascultat muzică la maxim loc pentru muzică ?! Că doar a devenit o modă să asculţi muzică la mp4 în parc, pentru a te face remarcat de ceilalţi. Ieri am fost în parcul din apropiere şi mă gândeam ce înseamnă să priveşti covorul de frunze risipit sub bătaia vântului molcom al serii, să priveşti cerul înstelat, să asculţi glasul pământului şi să te bucuri de foşnetul dulce al frunzelor care strigă către înaltul cerului. Când aceste gânduri vor deveni fapte concrete, efective? A sosit timpul să luăm atitudine. O voce poate transforma o clipă de tristeţe într-un zâmbet profund al inimii. Un glas puternic te poate învăţa cât de simplu e să faci dintr-un lucru neplăcut unul cât mai plăcut. Un simplu cuvânt poate deveni realitate când crezi în el cu desăvârşire. "The park of the memories" poate fi înlocuit cu un parc al veşnicelor trăiri intense, al momentelor magice şi al viselor devenite în realitate. Un parc în care firea sălbatică şi temperamentul năvalnic se liniştesc. Un parc de care să nu ne mai fie ruşine când îl vedem, un parc pe care să nu îl mai ocolim din pricina acelor specimene care stau la gard aşteptând ca "prospăturile" să încerce balansoarele învechite. Scârţâitul acestora ajunge până în străfundul sufletului. Scârţâitul balansoarelor e ca strigătul omului de astăzi care, precum spunea cineva, pedalează zadarnic într-un prezent continuu.
Îl auzi şi tu?
The park of the memories ...
Cafele, ţigări...şi multe altele de acest gen îşi fac apariţia în peisaj. Deşi în copilărie veneau aici pentru a se da în fascinantul carusel albastru, acum parcul a ajuns să fie un "tărâm" în care tinerii se învelesc zilnic cu o plapumă de fum plină de obscuritate şi de mister. Tot aici se întâmplă nenumărate drame. Unele încep cu prima ţigară pe ascuns, neînsemnată, umilă chiar... iar altele se sfârşesc printr-o seringă plină de drogul "salvator". În timp ce unii nu ştiu unde să găsească locul potrivit de relaxare, alţii adorm la marginea unei bănci îmbătrânite, acoperiţi de mirosul proeminent al cutiilor de bere risipite prin tufişurile jilave. Vă întrebaţi de ce mă enervează atât de tare acest lucru? Veţi afla. În lumea monocoloră în care trăim, parcurile au devenit un ansamblu adolescentin în care sufletele se hrănesc neîncetat din vise, iluzii, persuasiune şi teribilism. Şi totuşi, de ce? Avem parcuri peste tot: Parcul Monument, Parcul Lacul Dulce, parcuri prin Brăiliţa, pe Calea Galaţi, s.a.m.d.p. însă, dintr-un spaţiu care odinioară ne umplea cămara inimii cu acel sentiment de satisfacţie sufletească am făcut un spaţiu total haotic, un spaţiu nemărginit, cufundat într-o beznă provocată de teribila agitaţie lumească. Să nu înţelegeţi greşit. Nu parcurile sunt de vină (ba chiar unele sunt obiective turistice) ci noi, cei ce facem dintr-un simplu parc un neparc. Asta mă enervează cumplit. Îngăduiţi-mi să vă explic ceea ce unii percep acum aceste rânduri ca fiind "paradoxale". Iubesc şi detest parcurile. Iubesc parcurile pentru că mi-au dat posibilitatea de a interacţiona şi de a cunoaşte oameni cu totul interesanţi. Le iubesc pentru că mi-au dat şansa să reîntâlnesc colegi din generală, liceu sau cunoştinţe vechi, despre care nu mai aveam nicio veste. Le detest însă pentru că au furat viaţa tinerilor, făcând din ei nişte sedentari feroce, parcă legaţi cu lanţul de acest cerc plin de vicii.
