Coloranţi, acidifianţi, conservanţi, emulgatori, corectori de gust, miros sau aciditate, propulsori şi cum Dumnezeu s-or mai numi... o listă lungă de aproape o mie cinci sute de denumiri ce încep cu E şi continuă cu o înşiruire de cifre, o listă a cărei simplă citire îngrozeşte. Sunt aditivii, substanţe adăugate de producători în compoziţia alimentelor, pentru a le îmbunătăţi aspectul, gustul, mirosul, dar şi pentru a le prelungi termenul de valabilitate. Substanţe artificiale, în mare parte nocive, al căror consum îndelungat şi în anumite cantităţi face ravagii în organismul uman.
Se găsesc în orice, iar noi ştim, producătorii fiind obligaţi prin lege să informeze consumatorul de prezenţa lor într-un aliment. Dar în nebunia de clasificări, buni/ne-buni, numiri şi redenumiri ştiinţifice/populare, cine naiba să aibă timp, răbdare şi dispoziţie să citească etichetă cu etichetă! Şi apoi, la cât sunt de mulţi şi complicaţi, şi, pe alocuri, insuficient testaţi, ar trebui să umblăm ca nebunii prin magazine cu codexul alimentar într-o mână şi lupa în cealaltă, ca să fim siguri că nu ne otrăvim cu polonicul, ci doar cu linguriţa. Căci, dacă un lucru este cert în toată grozăvia aceasta, cu excepţia produselor certificate bio, niciun alt aliment nu ne oferă siguranţă 100%.
Sunt ani buni de când InfoCons, organizaţia pentru protecţia consumatorilor, încearcă să ne atragă atenţia în legătură cu pericolul din farfurie, publicând periodic studii ce scot în evidenţă riscul la care ne supunem consumând alimentele procesate. Dar şi ei, în afară de a ne informa nu ne pot ajuta mai mult. Mai ales că studiile lor au demonstrat clar: cu cât e mai ieftin un aliment, cu atât e mai nociv pentru sănătate. Or alimente scumpe, ceva mai sănătoase... câţi români îşi permit! Apoi, mai e un aspect, într-o industrie globală, în care interesul financiar primează, şi cercetătorii o dau cotită de multe ori. Şi ne aburesc şi ne înnebunesc, de nu mai ştim încotro s-o apucăm. De exemplu, celebra reclamă la nu ştiu ce mezel care conţine nu ştiu câte procente carne (multe). Ai zice, mană cerească... e bun! Dar, n-a trecut o lună de la lansarea produsului şi a şi apărut un specialist care a aruncat întrebarea: şi restul până la sută la sută ce conţine? V-aţi uitat? NU! Şi oricum, dacă mă uit, la ce-mi foloseşte!? Producătorii sunt suficient de isteţi să te încurce, să te ameţească, încât pur şi simplu, ca nespecialist, neşcolit în domeniu, să nu-i poţi da de cap. Credeţi-mă, am încercat acest experiment şi mi-am prins urechile. Concret, am luat o etichetă la puricat, din aproape în aproape. Rezultatul?! Unii aditivi erau cu denumirea E xxx, i-am găsit, m-am lămurit, n-aş fi murit dacă aş fi mâncat, alţii însă aveau denumiri de genul: sare de ..., gumă de..., acid..., tetra..., beta... bla bla bla, care efectiv m-au băgat în ceaţă. Pentru că mergând mai departe cu căutarea explicaţiilor m-am lovit de faptul că, tetra..., beta..., dacă sunt obţinute din ceva, fac ceva, dacă-s din altceva, fac altceva. Dacă sunt în combinaţie cu nu ştiu ce, fac aia, în combinaţie cu ailaltă e fatal! Cerc închis! Ca să merg mai departe, aş fi avut nevoie de o serie de informaţii la care eu, simplu consumator, nu am acces. Cam aşa stau lucrurile. Practic, şi de n-o fi dracul aşa de negru, lipsa asta de informaţii, neîncrederea în autorităţi, în organele de control, corupţia - care permite uneori abateri mari de la reţetă sau publicarea unor studii ce nu reflectă realitatea, sporesc senzaţia de nesiguranţă şi duc panica la un nivel superior. Şi da, suntem îngroziţi, pentru că nu doar produsele procesate (salamuri, dulciuri, produse lactate etc) sunt un pericol, ci şi produsele chipurile proaspete, inofensive, precum carnea, legumele, fructele. De băuturi nu mai spun! Concret, cam tot ce înghiţim acum ridică un mare semn de întrebare.
Şi arunci, ce facem? Pentru că, e clar, nu ne putem întoarce toţi la origini, să ne cultivăm roşiile în curte, să ne luăm ouăle din cuibar, să ne mulgem vacile sau să ne coacem pâinea. E o utopie! Ne putem însă revolta. Putem pune presiune pe parlamentari, pe guvernanţi, pe clasa politică în general, să elaboreze un set corect de norme şi legi care să reglementeze clar utilizarea acestor E-uri având în vedere asigurarea siguranţei consumatorului, nu interesul producătorilor. Câte ceva s-a făcut în ultimii ani, dar nu suficient. Cel puţin nu pentru copiii noştri, care, iată, de la an la an tot mai mulţi sunt diagnosticaţi cu tot felul de boli grave, până mai ieri neştiute. Trebuie să ne organizăm în asociaţii civice, să milităm pentru o hrană sănătoasă. Trebuie să facem ceva, aşa nu se mai poate! Am ajuns prea jos, dacă şi nişte amărâţi de pufuleţi ne pot îmbolnăvi copiii! Să nu începeţi cu conspiraţiile mondiale. În ţara asta, legile le fac cei pe care îi alegem noi.
