Mircea Bodolan este noul director al Teatrului "Maria Filotti". Debutul convorbirii noastre este marcat de reţinerea lui de a face declaraţii în raport direct cu Teatrul "Maria Filotti". Motivele sunt următoarele: trebuie, mai întâi, să obţină confirmarea Consiliului Local, apoi să semneze un contract de management. Mircea Bodolan doreşte parcurgerea întregii proceduri administrative înainte de a face declaraţii şi consideră acest lucru un act de decenţă. În schimb, a avut amabilitatea de a ne sta la dispoziţie şi de a ne vorbi despre el însuşi. Ce reprezintă Brăila pentru Mircea Bodolan, ce înseamnă teatrul pentru el, care este viziunea lui despre artă şi cum înţelege el să servească o comunitate, vom afla în interviul de mai jos.
- Candidatura dumneavoastră pentru directoratul Teatrului "Maria Filotti" a fost, cel puţin pentru noi, o surpriză. Aveţi, ce-i drept, o activitate artistică prodigioasă: aţi jucat o perioadă, aţi ocupat prima scenă a folk-ului românesc o altă, lungă de data asta, perioadă de timp. Poate nu toată lumea ştie asta. Care a fost motorul care va determinat să vă regăsiţi în postura de director al Teatrului "Maria Filotti"?
- A fost singura posibilitate de mă întoarce în Teatrul "Maria Filotti". Altfel, nu aveam cum.
- Deci, o puternică motivaţie interioară.
- Exact. Ştiţi, aş putea utiliza genul de replică "cine bea o dată apă din Dunăre...", dar nu, e prea simplu, chiar dacă perfect adevărat. E vorba de o legătură profundă între mine şi acest teatru. Am fost actor pe această scenă timp de 10 ani şi, trebuie s-o spun, un actor răsfăţat. Toate amintirile mele sunt mai mult decât plăcute. Nu ştiu câţi actori din promoţia mea au avut această şansă, de a pătrunde într-un teatru care să-i răsfeţe. Mă refer, evident, la latura profesională. Am jucat mult, am jucat roluri frumoase, am făcut succes. Eram tânăr şi toate acestea m-au marcat. Am avut colegi minunaţi, o trupă extraordinară, de la care am învăţat multe. E vorba de nume grele ale teatrului brăilean. Am avut privilegiul să urc pe scenă lângă Puiu Simionescu, Miki Budescu, vorbesc de personaje de basm, dacă vreţi, eu le spun Greuceni, înţelegeţi... Bujor Macrin, care este încă un stâlp al teatrului, Anghel Deac, Ghiţă Moldovan, Mircea Stoicescu, Pârvulescu, vorbesc de cei vârstnici; doamna şi domnul Muşeţeanu. Apoi scenografi de excepţie, cum este Mosorescu, care este încă în teatru, cu stoicism. Am avut bucuria de a-l întâlni pe Papu, un regizor de mare excepţie. Aş putea face o listă lungă, dar, dacă m-aş apuca de aşa ceva, aş avea mare grijă să nu omit vreun nume, pentru că, aşa cum am mai spus, sunt nume mari. Când vorbesc acum, mă înfior, mulţi s-au prăpădit... În fine, Teatrul "Maria Filotti" se bătea, la acea vreme, de la egal la egal cu teatrele bucureştene. E vorba de perioada de sub directoratul lui Ion Bălan, unul din cei mai buni directori de la acel moment, după părerea mea. Vorbesc de o perioadă extraordinară, pe care vreau s-o readuc şi s-o şi depăşesc dacă e posibil.
- Anii '80, nu? Perioada, privită retrospectiv, chiar fără participarea directă, are o caracteristică: teatrul reuşise să atragă o sumedenie de oameni de artă şi spirit, care animau o anumită atmosferă, cu toate că nu erau intim legaţi de teatru.
- Evident, era un aer de emulaţie culturală, pe care-l respirau oameni extraordinari, din diferite zone. Brăila a dat personalităţi grandioase, grandioase prin valoarea lor în sine, nu prin popularitate. De pildă, domnul profesor Petridi, un monstru sacru în domeniul lingvisticii, un obişnuit al teatrului, dar care a trăit într-o discreţie absolută. Vorbim de nobleţe aici. Prin simpla lui prezenţă, era un sprijin al teatrului. Sau profesorul Calotă, apoi pictorii... În '90 am avut bafta de a fi consilier la Cultură. Alături de pictori, m-am zbătut să facem filiala UAP la Brăila. Sunt multe exemple...
"Ca manager, administrez ceva şi acel «ceva» nu-mi aparţine"
- Există două direcţii în care am dori să obţinem nişte răspunsuri, iar ele se referă la viziunea managerială şi cea artistică. Prima: veniţi după 10 ani de experienţă managerială, ştiţi cum se produce fenomenul. Ce ştiţi despre Brăila de acum, cea care ne priveşte în ochi?
- Sunt lucruri pe care le ştiu şi lucruri pe care nu vreau să le ştiu. Ceea ce nu vreau să ştiu, dau la o parte, ca şi cum n-ar fi fost. Eu zic că e un gând frumos. Orice este urât şi rău se contabilizează cu o precizie ieşită din comun, iar orice victorie sau succes, mai ales în actul cultural, se consumă instantaneu şi se uită în secunda următoare.
- Un mic salt în trecutul foarte apropiat... Acum doi ani, o piesă montată la "Maria Filotti" a fost obiectul criticilor negative ale unor oameni din zona politico-decizională. Cum comentaţi?
- Nu cunosc cazul, dar o să vorbesc despre fenomen. Eu nu sunt adeptul descurcării iţelor, ci preîntâmpinării încurcării lor. Nu vreau să găsesc modalităţi pentru limpezirea unui rău deja produs, ci soluţiile ca acel rău să nu se producă. Orice fenomen are un început, un moment al iniţierii. Apoi un parcurs care, vrei sau nu vrei, are repercusiuni morale ce agresează sensibilitatea publică. Nu poţi să te duci cu capul înainte, adică fie ce-o fi... Bun, mie-mi place proiectul ăsta, dar până unde îmi place? Nu trebuie să-l judec în întregul lui? Poate că mă satisface estetic, dar nu este suficient. Ca manager, administrez ceva şi acel "ceva" nu-mi aparţine. Întâmplarea face să-i aparţină, în cazul dat, comunităţii, contribuabilului brăilean. De la contribuabil până la mine mai sunt o grămadă de factori de decizie care au nu numai păreri, ci şi obligaţii mari faţă de acest contribuabil. Acestea sunt primele repere pe care mi le iau. Dar pot, de altfel, să aflu şi direct de la contribuabil ce doreşte să se realizeze cu banii lui. Evident, dincolo de aceste obligaţii, eu nu sunt îngrădit în viziunea mea culturală, dar propunerile pe care eu le consider nimerite trebuie să ţină cont de aceşti factori.
"Pentru mine, performanţa presupune respingerea totală a mediocrităţii"
- Vă bazaţi numai pe buget?
- Ar fi sinucidere curată. Şi spun asta cu toate că am beneficiat de o atitudine mai mult decât cooperantă din partea forului tutelar. Nu pot să stau, efectiv, cu mâna întinsă, am orgoliul ăsta de a nu pretinde acoperirea tuturor cheltuielilor şi costurilor din buget. Mă bizui pe capacitatea mea şi a colaboratorilor mei de a atrage fonduri de orice natură.
- Viziunea artistică? Aveţi un mod declarat de a concepe teatrul? Urmează o schimbare de direcţie?
- E mult spus viziune artistică... Pe mine, în esenţă, nu mă interesează decât performanţa...
- Performanţa... Nu trebuie s-o definiţi, dar ar fi bine s-o explicaţi cumva.
- Pentru mine, performanţa presupune respingerea totală a mediocrităţii. Bifatul unui moment, construcţia la normă, toate astea trebuie să dispară. Adică, până la urmă, când spunem performanţă spunem calitate.
- Aveţi în vedere să aduceţi colaboratori, actori, regizori, vizaţi pe cineva?
- E prematur să spun asta. Dar am o datorie primordială, pe care n-o pot amâna. Mai întâi de absolut orice altceva, eu am obligaţia de a rezolva situaţia trupei mele. Trebuie să-i evaluez potenţialul, apoi să văd cum poate fi exploatat la maxim. Poate voi întâmpina greutăţi, dar nu mă interesează. Eu nu vreau să mă fac iubit în teatru, eu, ca persoană, ci îmi doresc să fie iubit ceea ce pot eu face. Ştiţi, eu nu cred că... poate n-ar trebui să spun asta, să nu creez confuzii... mă rog, eu nu cred, atunci când e vorba de performanţă într-un teatru, că avem de-a face cu un act democratic. Democraţia nu-şi găseşte locul în idealul artei, ea nu-şi are locul decât în principii. E vorba de un dictat într-un fel...
- De un dictat impersonal, talentul nu cunoaşte democraţia...
- Exact. Vorbim de reguli şi cutume care au produs valoare, n-ai cum să negociezi cu ele. Nu vorbim de dictatul unei persoane, de voinţa ei, ci de acest cumul de reguli scrise şi nescrise, practicate de sute de ani.
"Publicul poate fi judecat prin capacitatea lui de percepţie"
- E bun momentul pentru a nuanţa puţin. Teatrul "Maria Filotti" a înregistrat, în ultima perioadă, succese care privesc o anume înclinaţie spre dramaturgia contemporană, vorbim de o direcţie aparent orientată spre un public ţintă, tinerii... Veţi dezvolta o direcţie în detrimentul alteia, le veţi da valoare egală sau veţi reconsidera întreaga politică privind relaţia publicului cu scena?
- Acum, vă spun sincer, nu cred că sunt pregătit să vă dau un răspuns la această întrebare. Dar problema mă macină. Lucrurile stau în felul următor... Publicul poate fi judecat prin capacitatea lui de percepţie. Dacă această capacitate de percepţie este depăşită, toate eforturile sunt zadarnice. Dacă o iau ex abrupto şi mă arunc la acea culoare pe care publicul meu n-o percepe, n-am făcut nimic.
- Dar pasul cu contemporaneitatea?
- Păi, asta-i, implicit trebuie dezvoltată şi o direcţie de formare a publicului.
- Altfel spus, vreţi sa dezvoltaţi şi o dimensiune educaţională.
- Mult spus educaţional, cred că formare e cuvântul aproximativ.
- Bucătăria internă, e important să subliniem şi acest aspect, vorbim de teatru, actori, regizori, adică artişti, personalităţi puternice. Vor fi şi reacţii contrare.
- Asta e de bine. Un mediu artistic, cum este teatrul, lipsit de contradicţii, e un loc mort. Dar important este ca diferenţele de opinie să nu depăşească sfera polemicii culturale. Dacă, în mod nefericit, contradicţia degenerează în conflict, se alege praful, iar eu nu voi accepta aşa ceva. Înseamnă că, undeva, am greşit eu.
- Există în teatru o zonă conflictuală de natură administrativă, ca peste tot de altfel, şi un alt perimetru de poziţionare adversă privind direcţia estetică.
- Stările conflictuale nu mă interesează decât în măsura în care îmi sunt aduse la cunoştinţă şi în măsura în care pot fi uitate pe dată. Conflictul trebuie "manageriat", ca să spun aşa. Conflictul trebuie consumat rapid. Cu toţii trebuie să fim dispuşi de a înlătura cauzalitatea, premisele care conduc spre aşa ceva. Aşa văd eu lucrurile. Acum ce se întâmplă... Dacă obiectul contradicţiei este de natură estetică, raportat la gestul cultural, nu mă deranjează, chiar mă bucură, pentru că este productiv, dar când ajungem la prejudecăţi socio-profesionale... aici avem o problemă, nici nu vreau să discut despre asta.
- Şi totuşi... vin tineri în sală. Cum vor fi ţinuţi în continuare?
- Voi face tot posibilul să-i ţin, dar ascultaţi-mă puţin... Mă numesc Mircea Bodolan şi sunt managerul Teatrului "Maria Filotti", al unui teatru care deserveşte o comunitate de 210.000 de oameni. Nu voi admite să dezvolt o direcţie în detrimentul altora. În jur de 2% dintre brăileni sunt consumatori de teatru. În interiorul acestui procent avem segmente de public diferit, cu viziuni diferite, cu pregătiri diferite, cu vârste diferite, cu stadii diferite de percepţie intelectuală. Trebuie să-i satisfac pe toţi. N-am venit să mă pun pe mine "în scenă". Pe de altă parte, evident că mi-aş dori să am bani pentru două, trei montări mai speciale, pentru cunoscători fini, care degustă limbaje mai sofisticate, sau piese, poftim, pentru tineri, conţinând codurile lor de comunicare. Vom vedea...
Cine este Mircea Bodolan?
Mircea Bodolan s-a născut în judeţul Bihor. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale". Încă din tinereţe, pasiunea lui se împarte între teatru şi muzică. Prin câştigarea, în 1976, a Marelui Premiu al Festivalului "Primăvara baladelor" îşi face intrarea în marea familie a muzicii folk. Urmează o perioadă fecundă în materia muzicii, Mircea Bodolan concertând ritmic şi conturându-şi o adevărată carieră în lumea spectacolului. În 1987 părăseşte lumea folk-ului. Acest moment corespunde unei dedicări exclusive teatrului, prin venirea la Brăila, la Maria Filotti, unde, timp de 10 ani, joacă în compania unei trupe excepţionale ce a făcut gloria anilor '80. În ultimul deceniu, capătă experienţă managerială prin înfiinţarea şi administrarea Casei Eliad, alături de Valeriu Sterian. De asemenea, revista "Folk Club Casa Eliad" îşi datorează existenţa tot abilităţilor sale.
La sfârşitul lunii august, Mircea Bodolan câştigă concursul pentru directoratul Teatrului "Maria Filotti".
