Cum spuneam, probabil că nu voi fi destul de organizată în idei. Pentru mine, Lilehammer este încă un bol mare, din acela pe care îl vedeţi la Bingo, din care scoţi câte un răvaş pe care scrie mereu altceva, care învie un alt detaliu de care te bucuri cu aceeaşi intensitate.
Geografie spirituală europeană
Mi-am dat seama încă o dată că a fi român e mai mult decât o chestiune de imagine. Pentru o scurtă perioada EU am fost România în Europa. Am pornit la drum oarecum... emoţionată. Am zis-o şi pe asta. Ştiam că o să fie interesant, totul e să nu-mi fie teamă de oameni... Dar de ce să-mi fie, că doar sunt oameni, nu? Ei bine, după un lung drum cu maşina, avionul şi trenul, am ajuns la destinaţie. O ţară îngheţată şi, nu ştiu de ce, implicit, liniştită. E genul de loc pe care ţi-l poţi imagina când spui stradă, copaci, zăpadă, clădire... orice. E genul de loc bun de pus în dicţionar. Îndeajuns de simplu şi clar ca să îi ştii sensul de bază, dar cu totul complicat încât să cauţi nuanţele, şi ele puse, practic, la locul potrivit. Mi s-a părut totul un deja vu fără a fi un deja vu. Poate că sună complicat, dar am voie să fac asta, doar e jurnalul meu. Dacă mergi în Anglia probabil ai sentimentul unui film privit într-o seară de pe canapea, Parisul îl poţi asocia relativ uşor cu locurile romantice de prin poze, Italia poate pare un joc de arhitecţi în care te pierzi, Viena poate un muzeu. Identificăm diferitele locuri ori cu prototipuri universale, ori cu propriile etichete. Ei bine, Norvegia era doar... nu era nimic clar pentru mine. Totul s-a dovedit a fi un proces mai lung şi poate mai clar, fără atmosfera "turistică" ce îmi obişnuise deja ieşirile.
Pe drum am întâlnit delegaţia albaneză. Un lucru e clar: a fost mult mai uşor să comunicăm cu albanezii decât cu femeile norvegiene de la ghişeu. Şi nu e vorba că ele nu ar şti engleză, pentru că o ştiu foarte bine, nici despre schimbul întrebare-răspuns. Am mai fost tentată de astfel de supoziţii nevăzute. Dar ca să nu caut explicaţii inutile... vă spun doar atât. Albanezii din aeroport, primii străini cunoscuţi la sesiune, au venit zâmbitori la noi şi fără reţineri. Lucru pe care nu toţi l-ar face. Ştiau că suntem români? Nu... şi oricum nu ar conta. Explicaţia? Fără explicaţii azi.
Ceea ce m-a schimbat oarecum este cunoaşterea unei geografii spirituale europene. Un lucru e clar: există şi o tectonică în acest sens. Am putea spune că totul se schimbă de la o generaţie la alta. Ei bine, am locuit timp de peste o săptămână cu colegele mele de comitet: Austria, Franţa, Olanda, Cehia, Norvegia, Marea Britanie. Acestea sunt doar micile eşantioane valabile pentru tot restul populaţiei cunoscute acolo. Mai pe scurt, comunicarea era mai mult decât evidentă cu latinii. Am legat amiciţii cu francezii, spaniolii, portughezii, italienii... fără nicio problemă. Dorinţa lor de a cunoaşte, voia bună şi curiozitatea sunt mai mult decât amabilitate, politeţe, convenienţă. Dacă iniţial nu aveam prejudecăţi - doar suntem nişte copii -, totul s-a dovedit a urma acea geografie de care vă vorbeam. Delegaţia franceză a trecut rapid de subiectul de stadiul "vreme". Un fel de intimitate, un soi de înfrăţire nevăzută ne-a adus aproape de delegaţia franceză pe tot parcursul sesiunii, chiar şi în afara dezbaterilor. Italienii, spirite libere, ne-au tratat ca acasă... În fine... nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu nemţii. Noi le-am zâmbit la fel. Poate au simţit un aer balcanic... Tinerii nemţi erau amabili şi atât. Şi asta probabil din politeţe. Da, un sentiment de superioritate îi încerca, dar, din păcate, nu puteau înţelege la fel de bine ca alţii schimbul cultural, "da" pentru schimb de cuvinte, "mai încearcă" pentru schimb de idei. Nu neg, la dezbateri erau cei mai hotarâţi şi înverşunaţi. Dar eu cred că a fost mai mult de atât. Dacă vorbim de personalităţi "reci", participanţii norvegieni s-ar putea încadra. Însă, fiind organizatorii principali, au fost mult mai deschişi. Da, introvertiţi, dar curioşi într-un mod pur, tăcuţi, dar unii dintre cei mai muncitori oameni pe care i-am cunoscut.
Ştiţi cum puteţi dezechilibra sistemul de valori al unui olandez?
La mijloc sunt cei cărora nu le prea pasă pentru că oricum le e bine, şi informaţiile primite fără voie sunt suficiente. Cehii au fost deschişi, drăguţi cu cei din jur, însă greu de definit, iar modul în care mi-au vorbit de ţara lor m-a lăsat puţin confuză. În concluzie, m-am ales totuşi cu o amică din Cehia, care m-a ajutat toată săptămâna, fără a fi prea apropiată sau prea mândră.
Ştiţi cum puteţi dezechilibra sistemul de valori al unui olandez? Spunându-i că stiloul a fost inventat de un român, Petrache Poenaru, vorbindu-i de Nadia Comăneci şi arătându-i doar câteva poze din inima Carpaţilor! Singurul moment în care m-am simţit jignită de situaţie a fost momentul în care nişte olandezi au spus că au auzit de România la televizor. Da, ţigani. Da, neinformare. Nu fac discriminare, dar mi-a părut rău că nu le păsa cine suntem şi ce facem. Probabil a fost vorba doar de nişte copii care se uită din când în când la tv, fără a avea o imagine de ansamblu. Ei bine, şi-au cerut scuze mai apoi, mai precis după ce au vizionat pe internet binecunoscutul filmuleţ despre cum ar fi lumea fără România.
În ciuda sistemelor diferite, a educaţiei ori a situaţiilor sociale, etnicul este cel ce ne leagă de restul. În seara tradiţiilor, elveţieni, greci, nemţi, ucrainieni, francezi, sârbi... s-au înghesuit să guste din cozonac ori din zacuscă, să ceară informaţii şi să admire costumele populare. Să ne mărturisească fericiţi că au fost în România, că au cunoştinţe... ori măcar că ne-au văzut la Top Gear. Plus că "Domn, Domn să-nălţăm" i-a convins să ne aplaude. Şi dacă poate unii dintre voi s-ar întreba cum arată clădirile, condiţiile de viaţă, cum se mănâncă în Norvegia, dacă se mănâncă mai bine ori dacă sunt câini pe stradă, vă spun că cel puţin azi renunţ la aceste obsesii româneşti. Am ales să vorbesc despre modul în care am fost nevoită să mă "omenesc", un nou termen dacă îmi permiteţi. Experienţa ar putea fi rezumată în nişte cuvinte pe care probabil nu le voi uita curând, cuvinte spuse de un tânăr englez în ultima seară "Această experienţă este unică. Viaţa ne duce deseori în alte colţuri ale lumii. Timp de o săptămână aţi fost nevoiţi să discutaţi probleme europene deloc uşoare, depăşind graniţele. Priviţi-vă cu atenţie. Probabil nu ne vom mai afla niciodată cu toţii în aceeaşi cameră". Şi da, avea dreptate. Momente ca acestea trebuie ferite de prejudecăţi şi etichete.
Am ales să vă împărtăşesc doar o foarte mică parte a lucrurilor care m-au schimbat. Asta pentru că îmi este imposibil, cel puţin pentru moment, să spun că pentru prima oară mi-a fost dor de casă, mi-a fost dor de inconştienţa balcanică şi de tot setul de atitudini naturale care nu aşteaptă nimic la schimb. Lucrurile importante s-au ivit în cele câteva seri în care am avut timp liber. În rest, dezbateri puternice, necruţătoare, deştepte. Norvegia la persoana I e, de fapt, experienţa care a inventat un nou verb: "a se omeni" cu ceilalţi. A zâmbi când cineva te întreabă cum se spune "I love you" în româneşte. Naiv, dar la obiect.
