De câteva săptămâni, în zona în care locuiesc, au început unele lucrări de reabilitare. S-au toaletat copacii, s-au tăiat buruienile, se fac săpături şi se pun borduri pe lângă gardul înalt, din tablă, care desparte cartierul rezidenţial de la Caporalul Muşat de blocurile gri, se reamenajează părculeţul dintre blocuri. Parcul, dat în folosinţă cu muzică şi cu mare tam-tam într-o altă campanie electorală, între timp a fost vandalizat şi a devenit, din loc de joacă pentru copii, un spaţiu în care locatarii îşi scot la plimbare animalele de companie de câteva ori pe zi sau unde se adăpostesc boschetarii.
Cum spuneam, câţiva muncitori au scos gardul vechi şi l-au înlocuit, alţii au scormonit pietrişul şi au trasat câteva sfori, pentru a jalona amplasarea aparatelor care vor fi montate, s-a conturat chiar şi o alee.
Privită de la distanţă, zona pare că freamătă de agitaţie şi de implicare, că echipele de muncitori răstoarnă pământul, pentru a schimba faţa unui cartier muncitoresc, spre a nu umbri vecinătatea cu unul rezidenţial.
În realitate, totul bate pasul pe loc. Dacă, iniţial, aveai impresia că până la primul tur al alegerilor cartierul va căpăta o nouă înfăţişare, acum cred că lucrările nu se vor finaliza nici până la Revelion, dacă merg în acelaşi ritm. Practic, în părculeţul cu pricina, doi muncitori mută cu lopata dintr-o parte în alta pământul şi pietrişul rămas, ca în filmele cu Stan şi Bran. Unul aruncă o lopată cu pământ la câţiva centimetri, iar celălalt îl ia de acolo şi îl aruncă mai departe. Între timp, unul fumează, iar celălalt vorbeşte la telefon. Vineri dimineaţa, în timp ce îmi beam cafeaua, am văzut că munceau amândoi în acelaşi timp. Am deschis larg fereastra să văd ce se întâmplă şi, m-am liniştit. În părculeţul din faţa blocului era o delegaţie, din care am recunoscut viceprimarul Doiniţa Ciocan şi alte câteva persoane. Nu ştiu ce au discutat, dar am urmărit filmul acţiunii de la balcon, cu interes şi chiar am făcut câteva poze. Am crezut că vizita respectivă va fi urmată de un hei-rup muncitoresc, dar, m-am înşelat. Imediat după plecarea musafirilor, totul s-a scurs în reluare, ca de obicei. Altă cafea, de la chioşcul din faţă, altă ţigară, cei doi muncitori, obosiţi, şi-au tras două bucăţi de asfalt spart şi s-au aşezat liniştiţi la taclale. Când am plecat de acasă, ei erau tot acolo.
În stradă, o altă desfăşurare de forţe; zeci de oameni cu sigla TANCRAD pe spate păreau că plantează borduri pe lângă gardul cartierului rezidenţial. În realitate, unii vorbeau la telefon, alţii discutau despre meciul din seara trecută, fumau, beau cafele, socializau sau, pur şi simpu, sprijineau gardul.
Am trecut pe lângă ei şi mă gândeam că, în ritmul ăsta, de şezătoare, trece şi Revelionul şi totul va arăta la fel. La noi, totul merge cu încetinitorul. Nu ştiu care este termenul de predare a acestor lucrări sau când va fi făcută recepţia, nu ştiu cât câştigă firmele respective sau muncitorii din teren, dar, dacă tot avem un loc de muncă, de ce nu ne facem treaba? Dacă municipalitatea plăteşte aceste firme din banii noştri, ai cetăţenilor, de ce firmele respective nu se interesează ce se întâmplă pe teren? În 30 de ani de aşa-zisă democraţie nu am înţeles nimic. Mergem şi muncim ca sclavii, în alte ţări, iar la noi în ţară, în oraşul nostru, ne batem joc şi ne plângem că nu se schimbă nimic. Din păcate, acesta este adevărul.
