Monolog inutil al elevului X-ulescu

Îmi place la şcoală, cred... Până acum nu m-a întrebat nimeni ce vreau, ce-mi doresc sau cam care ar fi maniera mea de a-mi rezolva propriile probleme ori neînţelegeri. Trăiesc în România de când mă ştiu. Am avut o viaţă normală, standard. Părinţii îmi dau să mănânc pâine de mic, asta până într-o zi când mi-am dat seama că poate eu aş coace una mai bună. Totul până în ziua cînd mi-am dat seama că nu e chiar aşa...Nu. Îmi fac griji pentru viitor, chiar dacă cei ce îmi guvernează modul de viaţă, mai mult sau mai puţin aparent, cel mult strâmbă din nas. Îmi pasă de educaţia mea, îmi pasă de modul în care evoluează societatea. O duc destul de bine, slavă Domnului că am început să mă adaptez, poate chiar mi-am alcătuit un algoritm propriu de lucru. Nu mă plâng încă de teme, de ore inutile, de contradicţii...astea parcă au prins rădăcini în sistemul nostru educaţional. Singura mea problemă mai gravă e că sunt confuz. Sunt convins că aşa ai fi şi tu pus în faţa unei figuri nehotărâte ce a avut o revelaţie, care, întâmplator, te afectează în mod direct. Am norocul să colaborez cu Ministerul Educaţiei pe post de cobai.

Recunosc, am fost mai mult decât ameţit în perioada metode vechi-metode noi-variante-nevariante- probe-neprobe-examene-neexamene... Şi până la urmă cum a rămas? Eu merg în continuare la şcoală şi încerc să fiu atent, îmi dau cuvântul, chiar dacă după primele 5 ore încep să simt oboseala. Mama mă ceartă că fac altceva la unele ore, dar ea nu înţelege că sistemul s-a schimbat... Şi ce se mai schimbă. E cam ca un avizier, fiecare postează la un moment dat o idee, şi cei avizaţi le probează pe toate, încercînd să afle care e mai eficientă. Se pare că suntem în minoritate, noi elevii. Se pare că suntem puşi sub semnul întrebării. Vor să reducă numărul de ore. Până mai ieri eram aproape sigur că mi s-au dus vreo două ore de engleză, visam că o sa avem şi noi echipe de fotbal ca la americani, şi pe ascuns vroiam să rămână profu' de religie. Poate că dorinţele dascălilor noştri nu vor fi chiar satisfăcute, ci mai degrabă duse cu preşu', supranegociate ca în alte dăţi, îmbibate cu promisiuni. Partea vătămată ameninţă cu boicotarea examenelor. Între timp, noi, elevii, fie rămânem şocaţi, ca apoi să ne întrebăm dacă e un simplu şantaj sau o chestie uşor de aplicat, fie nu acceptăm uşor ideea unui haos lungit. Şi mă întreb, stând în banca mea de elev, de ce toata strategia asta cu numărul de ore ce ne-a ameţit vizibil perspectivele, ca apoi să urmeze mediatizatul eveniment în care fiecare are puterea lui, dreptatea lui şi mai ales...scopul lui.

Sunt elevul X-ulescu. Nu am drept la replică, mi se închide gura cu o replică-tipar. Acum stau şi aştept. Mi-e frică de curiozitatea mea şi mă întreb pe unde se plasează limita. Nu am prea mulţi ani, dar am ochi şi urechi, şi involuntar, încerc să înţeleg. Cuvântul meu nu prea are întâietate, aşa că am profitat acum, şi am recunoscut că mă simt lezat ca într-un montagne russe, că mă simt uimit de curajul cu care se avântă unii în schimbări neorganizate. Cum ne împărţim în din ce în ce mai multe tabere, învârtindu-ne practic în acelaşi cerc vicios. Şi îmi pare rău, mie, elevului X-ulescu, că nu mă aflu în centrul cercului...nici pe departe.