Da, mi-e dor de cum erau Sărbătorile Pascale odinioară! De cum simţeam că vine Paştele când eram un copil. Am copilărit la ţară, în comuna Dudeşti, undeva la marginea judeţului nostru. Mi-aduc aminte că bunica începea marea curăţenie de Paşte chiar în Săptămâna Mare. Scotea covoarele şi preşurile de prin toate odăile şi le spăla bine cu peria şi săpun de casă. Apoi urma văruitul. Ce var lavabil? Mergea la târgul săptămânal şi cumpăra bolovani de var, pe care-i “stingea” acasă cu apă. Cu o bidinea stufoasă, văruia toţi pereţii şi tavanul. Parcă-l aud şi acum pe bunicul, strigând la bunica: “Mărie, să-mi opreşti var pentru pomi! Că ne prinde Paştele cu pomii nevăruiţi”, în timp ce el vopsea grindele din lemn ale ferestrelor, bineînţeles, cu vopsea albă. Mai târziu, bunica spăla podeaua, apoi bibelourile, după care ştergea praful cu cârpe. De fapt, cu bucăţi dintr-un maiou vechi de-al bunicului pe care nu-l mai purta de ceva ani. Apreta zecile de mileuri croşetate chiar de ea, care erau obligatoriu a fi expuse cât mai la vedere, pe toate mesele, rafturile, televizoarele şi alte piese de mobilier. Asta, în timp ce bunicul se ocupa de ogradă, de săpat, de măturat şi de făcut curat printre tufele de flori din grădiniţă.
Seara, oricât de obosită era bunica după treaba din gospodărie, se spăla repede la lighean, îşi punea hainele alea curate şi mă lua cu ea la biserică, la Denii. Ah, ce frumos cânta preotul! Răsuna satul, căci toată lumea era la slujbă, cu mic, cu mare.
În următoarele zile, bunica se apuca de făcut cozonaci, drob de miel şi de vopsit ouă. Mirosul de cozonac te lua, practic, de la joacă. Cine nu s-a “aruncat” măcar o dată asupra cozonacului proaspăt scos din cuptor, plimbând felia dintr-o mână-n alta, pentru că frigea al naibii de tare, şi cu degetele jupuiai aluatul de atâta poftă? Noi, copiii, “săpam” după rahat şi stafide, în timp ce o auzeam pe bunica: “Lăsaţi, mamaie, cozonacul să se răcească, apoi tre’ să vă trag de aplecate!”.
Ouăle se adunau din cuibare cu vreo săptămână înainte şi se puneau la păstrat, iar în Vinerea Mare, bunica le vopsea cu Gallus sau Carmin. Toate ouăle erau roşii, fără model. Aşa-i plăceau ei.
Vai, şi cum aşteptam Deniile de joi seară, noi, copiii. Ne “înarmam” cu şiret şi, de câte ori îngenuncheam în biserică la Evanghelii, ne puneam câte o dorinţă şi făceam nod şiretului. Sau vineri seară, când cântam Prohodul toţi copiii satului. Iar în noaptea de sâmbătă spre duminică, mă trezea bunica din somn să mergem la slujba de Înviere. Luam lumină, pe care o duceam acasă abia la finalul slujbei religioase. Dimineaţa, când mă trezeam, apa de spălat pe ochi era deja pregătită: o cană cu apă de la fântână, un ou vopsit şi o monedă. După care începea “maratonul” ouălor sparte, în jurul mesei de Paşte, alături de toată familia.
Peste câteva zile, Hristos va “învia” iară. Cei mai mulţi dintre noi ne-am apucat de curăţenie în apartamentul de 50 mp, am sunat deja la o spălătorie care ne-a trimis la uşă 2-3 angajaţi pentru a lua covoarele la spălat, am ceruit parchetul, am şters praful de pe mobilă cu lavete speciale şi am lustruit ferestrele termopan, ca să vedem mai bine blocurile gri de peste şosea. Urmează să alergăm printre rafurile supermarketurilor, în căutare de cozonaci “de casă”, ambalaţi frumos, de ouă gata vopsite, ba chiar şi cu modele sofisticate, şi de cadouri de Iepuraş. În casă miroase a odorizante şi totu-n jur e lună. În noaptea de Înviere, mergem la cea mai apropiată biserică pentru a lua lumină, după care plecăm acasă, fără a asista la toată slujba religioasă, cu gândul “Lasă că voi sta destul la bătrâneţe prin biserici!”.
Aaa, şi în ziua de Paşte ne înghesuim la munte, pe şoselele supraaglomerate, doar pentru a ne lăfăi câteva ore în fumul grătarelor, în timp ce mărim volumul piesei preferate care se aude în difuzoarele maşinii. Iar seara, cluburile se umplu de tineri…Hristos a Înviat!