Câteva săptămâni am lipsit din ţară. Am înlocuit problemele cotidiene cu zile de relaxare şi ploile de toamnă târzie cu briza Oceanului Atlantic şi cu razele de soare care mângâie palmierii. Am purtat ia românească pe străzile unor ţări în care nu există gropi sau gunoaie, unde câinii nu sunt comunitari, ci doar animale de companie şi unde oamenii ştiu să-şi zâmbească şi să se respecte. M-am convins că ţipătul pescăruşilor este acelaşi, în toate limbile Pământului şi am împărtăşit intraductibilul DOR şi mândria de a fi român.
Am întâlnit români de succes, care promovează produsele tradiţionale în Vestul Europei şi români tuciurii, care cerşesc sau care îşi spală şosetele murdare şi papucii din plastic în chiuvetele din aeroporturile internaţionale.
De 1 Decembrie, am vrut să flutur tricolorul şi să văd parada dedicată Zilei Naţionale în capitală, lângă Arcul de Triumf. Dar, pământul românesc m-a trezit din visul frumos şi din zborul peste Ocean. De la gropile de pe străzile Bucureştiului la nebunia din trafic şi disperarea de a căuta minute în şir un loc de parcare la mocirla de pe trotuare şi îmbulzeala sau îmbrânceala de a ajunge la destinaţie, cu riscul de a călca în picioare copii sau bătrâni, totul era româneşte. Chiar şi înjurăturile despre origine, partide, politicieni, neam şi ţară, toate erau spuse din suflet, cu mândria de a fi român.
La o distanţă de câţiva paşi, se auzea fanfara şi parada militară. Străzile lăturalnice erau însă blocate cu garduri care protejau maşinile Poliţiei şi ale Jandarmeriei, iar cei care doreau să ajungă totuşi la Arcul de Triumf, erau nevoiţi să se îmbulzească pe un singur trotuar sau pe spaţiul nămolos, care fusese cândva verde.
Îmi era dor de mocirla în care trăim. Îmi era dor să văd la televizor zâmbete false şi să aud poveşti despre mândria de a fi român, în timp ce îmi curăţam de noroi îmbrăcămintea şi încălţămintea cu care fusesem la demonstraţia de 1 Decembrie. Din fericire, doar steagul tricolor a rămas neatins de mizeria care a pus stăpânire pe oraş şi pe oameni.
Şi totuşi, ne dorim o ţară ca afară... Din când în când, loviţi de nostalgii patriotice, strigăm sloganul “România, trezeşte-te!”...
România nu doarme. România scrâşneşte din dinţi la toate mârlăniile noastre şi ale celor care ne conduc. Românii însă, nu se mai deşteaptă. Au căzut în somn şi în nepăsare, în lene şi în indolenţă şi este greu să îşi mai revină.
Şi, nu în ultimul rând... ştiţi ce am mai văzut în lumea civilizată? Nimeni nu aruncă nimic pe străzi, nimeni nu sparge seminţe în parcuri şi nu aruncă pe jos chiştoace. Dacă, din greşeală, cineva a scăpat din mână un bilet de autobuz, se întoarce, îl ridică şi îl pune la coşul de gunoi. Noi nu ştim să facem aşa ceva sau, poate că am uitat, după atâta democraţie. Noi suntem mândri, nu ne aplecăm să ridicăm nimic. Suntem mândri că suntem români, avem mândria de a fi român...
